Nae Antonescu. Corespondență primită (1960-1969). Ediție, transcriere, precizări asupra ediției, note și indici: Călin Emilian Cira, Cluj-Napoca: Editura Mega, 2022.

Conf. univ. dr. Florina Ilis*

şef serviciu - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca

 

Nae Antonescu (1921-2008) este cunoscut ca fiind unul dintre cei mai importanți istorici ai presei literare românești. Cu siguranță istoria literară, căreia i s-a dedicat întreaga viață, nu l-a uitat și i-a rezervat locul bine meritat pe care-l ocupă în special în zona de istoriografie și istorie a presei literare românești interbelice. S-a comportat cu modestie, însă, în spațiul public și datorită faptului că nu a ocupat funcții importante în zona culturală, stabilindu-se în satul Terebești unde a funcționat ca profesor de școală. Nu este de mirare că, datorită izolării spațiale în care a preferat să trăiască după eliberarea din detenție, întreținerea legăturilor cu prietenii, cunoscuții sau cu scriitorii și oamenii de cultură ce împărtășeau aceleași preocupări literare, s-a realizat și prin intermediul corespondenței. Din Terebești călătorea, în scopul documentării pentru proiectele sale de cercetare, la Cluj sau la București. Deși a fost prezent în paginile unor reviste literare importante (Steaua, Tribuna, Vatra, România literară etc.), prima carte Scriitori uitați a publicat-o abia la 56 de ani: un debut târziu și cu o temă ce nu se alinia la modele și direcțiile vremii. De aceea, gestul editării corespondenței primite în anii 1960-1969 mi se pare că reprezintă un act necesar de recunoaștere din partea celor care l-au prețuit.

L-am cunoscut la Sala Profesori și, în timpul vizitelor sale în bibliotecă, m-am străduit să-l ajut în demersurile sale de cercetare bibliografică. M-a cooptat în colectivul de redactori ai volumului Reviste literare din Transilvania, iar mai târziu, după dispariția sa, am lucrat la editarea și redactarea Jurnalului său. Din perioada în care am lucrat la Jurnal îmi amintesc cu câtă zgârcenie oferea detalii legate de propria biografie. Dintr-o însemnare din Jurnal, de la 1 iunie 1983, aflăm câteva sumare date biografice (în general, fiind extrem de reţinut în privinţa acestora). Mărturiseşte aici că a fost elev la Şcoala Normală din Bucureşti, fiind coleg cu Marin Preda şi că a început să publice în revistele literare ale vremii folosind diferite pseudonime: I. A. Terebeşti, Nae Tarabă, Titus Clemente, Silviu Alexe. A fost deținut la Oradea, dar vorbește despre acest lucru într-o însemnare din 1 martie 1983, în contextul aflării veștii unui diagnostic de tuberculoză. Atunci se confesează, totuşi, paginilor de Jurnal, menţionând bolile pe care le-a avut încă din copilărie, glumind că n-a ratat niciuna. Şi, în acest şir de boli, pomeneşte, pentru prima oară (1 martie 1983) de reumatismul contractat la închisoarea din Oradea: „Reumatism am strîns în tinereţe şi în închisoarea din Oradea încît ajunge pentru o întreagă viaţă. Şi cît am răbdat în închisoarea din Oradea! Aproape că nu se poate povesti, nimeni care n-a fost în asemenea locuri n-ar crede. Să stai singur în celulă, pe un pat de lemn, fără acoperitoare, alteori jos pe ciment, fără lumină, cu o singură dată mîncare pe zi (un pahar de terci şi o bucăţică de mălai) şi bătaie de cîte ori se nimerea... După ce m-am întors acasă mi-au căzut toţi dinţii fără să mă doară, dar le-a rămas rădăcina la locul lor. Alte dureri la extracţie pentru a face loc protezei.” p. 255

Se ştie că a debutat târziu în volum, în 1980, cu cartea Scriitori uitaţi, apărută la Editura Dacia din Cluj. Înainte de 1989, a mai publicat, cu ocazia centenarului naşterii lui Liviu Rebreanu (1985), un volum dedicat revistelor conduse de scriitorul ardelean (Mişcarea literară, Gazeta literară şi România literară), dar abia după 1990 şi-a văzut o parte din visele revuistice împlinite, prin editarea monografiiilor revistelor Jurnal literar (1999) şi Revista Fundaţiilor Regale (2006).

Unul din visele sale revuistice, după cum le numea în Jurnal, era realizarea unui volum dedicat Revistelor româneşti de cultură din Transilvania interbelică. Dar, un alt vis, confesat tot jurnalului, și care din păcate a rămas în stadiul de proiect l-a reprezentat intenția realizării unor convorbiri revuistice. Această idee are o legătură directă cu volumul de corespondență, volum care, dacă nu e citit în raport cu Jurnalul, poate să rămână cititorului de azi, mai puțin familiarizat cu stilul epistolar al vremii și cunoscând numai parțial epoca în care se plasează această corespondență, de neînțeles. Volumul de corespondență reflectă tatonările și începuturile acestui proiect configurat în opinia mea încă din primii ani de după 1964 prin corespondența pe care Nae Antonescu o inițiază, în cazul scriitorilor dispăruți, cu soțiile unor scriitori și foști colaboratori ai unor reviste de interes pentru mișcarea literară din perioada interbelică. Ce reprezintă acest proiect de convorbiri revuistice, temă reflectată și de corespondență, nu putem înțelege dacă nu realizăm o lectură în paralel a celor două cărți: a Jurnalului și a Corespondenței primite între anii 1960-1969.

Interesant ca structură şi, mai ales, prin ceea ce-şi propunea, proiectatul volum dedicat chestionarelor revuistice ar fi trebuit să cuprindă răspunsurile la un chestionar privind apariţia unor reviste literare din perioada interbelică, a pregătirii apariţiei, a organizării redacţiei, a ideologiei artistice, a dificultăţilor de tipărire, a polemicilor cu alte reviste, chestionar pe care l-ar fi distribuit tuturor celor care au fost redactori, secretari de redacţie sau colaboratori la revistele literare şi care, la data iniţierii acestui proiect, încă mai erau în viaţă şi ar fi putut oferi informaţii precise despre viaţa din redacţiile revistelor pe care le-au editat sau la care au colaborat. Nae Antonescu concepuse acest proiect ca pe unul de istorie literară şi memorialistică care să sprijine, din punct de vedere documentar, elaborarea unor viitoare dicţionare sau istorii ale presei literare româneşti. În Jurnal, mulţi ani mai târziu de la conceperea proiectului (17 ianuarie 1987) p. 318, autorul explică de ce n-a renunţat la această idee, dar nici n-a putut s-o concretizeze în sensul dorit: în primul rând, după cum menţionează, dificultatea cea mai mare consta în aceea că o parte însemnată dintre aceşti redactori şi colaboratori la revistele interbelice au făcut închisoare, iar după 1964, când Nae Antonescu a iniţiat proiectul, unii dintre aceştia preferau să nu-şi mai amintească de trecut de teama unor noi consecinţe. Este şi cazul lui Th. Murăşanu pe care Nae Antonescu l-a vizitat la Turda, dar care, bătrân şi bolnav, a refuzat propunerea de a răspunde la chestionar tocmai din astfel de considerente: „Pentru că am întîmpinat multe dificultăţi în organizarea Convorbirilor revuistice mulţi dintre cei solicitaţi nu mi-au acordat răspunsuri. Motivele sînt felurite. Mai întîi unora le-a fost frică, aceasta în prima perioadă a activităţii mele, de după 1964. Pe vremea aceea a avea o revistă interbelică în biblioteca ta constituia o infracţiune juridică, dacă cineva te denunţa riscai să porneşti pe drumul închisorilor, aşa cum am fost eu şi mulţi alţii. Unii dintre noi am rămas acolo, nu s-au întors niciodată. Nici măcar nu se ştie unde le putrezesc oasele. Era firesc ca cei care trecuseră prin închisori să nu mai aibă chef să repete o asemenea experienţă. [...]

Mai era însă şi un alt motiv, consideră Nae Antonescu: ”convorbirile ar fi trebuit publicate în reviste. Interviurile se publicau în majoritatea publicaţiilor noastre, dar ele vizau numai activitatea literară, trecutul era neglijat sau dacă era amintit, el apărea, în unele cazuri, cu totul falsificat. Şi acest lucru nu-l doreau mulţi din cei chestionaţi de mine şi nici de mine. Un alt motiv să nu răspundă.” (4 aprilie 1987) p. 324. Şi, o altă dificultate, insurmontabilă, era aceea că, în condiţiile de atunci ale cenzurii, nu s-ar fi găsit nici o editură care să accepte în planul său editorial un asemenea proiect.

Un exemplu în acest sens este și cazul Octavian Goga. În Jurnal, de pildă, autorul menţionează vag câteva din dificultăţile întâmpinate cu organizarea unui simpozion dedicat lui Octavia Goga, la Ardud, la sfârşitul lui martie 1981, fiindcă, precizează Nae Antonescu, organele de partid nu s-au lămurit încă în problema poetului-ministru (p. 191). O adevărată luptă, fără succes, însă, o va duce cu organele de cultură ale judeţului, în special cu şeful secţiei de propagandă şi agitaţie, privind editarea volumului lui Ady Endre, cu ocazia centenarului morţii poetului maghiar (octombrie 1977). p. 87.

Această practică a chestionarelor nu era cu totul nouă. O practicaseră și unele reviste din perioada interbelică, cum ar fi Viața literară (1926-1941) sau chiar mai vechi ca Flacăra (1911-1922). Nae Antonescu dorește să reînvie această practică și, presat oarecum de trecerea anilor, dar și de asprimea vremurilor este dornic să obțină informații direct de la sursă sau de la aparținători, în cazurile în care aceștia nu mai trăiau.

Menționez aici pe Florence G.M. Zamfirescu, soția lui G.M. Zamfirescu, pe Eliza Marin, pe Lucia Șiugariu sau pe Elena Șuluțiu-Șimonca, soția lui Octav Șuluțiu, prezente în voilumul de corespondență prin scrisorile de răspuns trimise lui Nae Antonescu. Principalul interes în corespondența cu aceste doamne este legat de activitatea scriitorilor menționați deja în calitatea lor de colaboratori la revistele de care Nae Antonescu se ocupa în acea vreme.

Despre Octav Șuluțiu (1909-1949) și despre revista Claviaturi, o revistă lunară de poezie din Brașov, Nae Antonescu publicase în Astra, în anul 1967, nr.11, un studiu. La revista brașoveană colaborase și Octav Șuluțiu. Elena Șuluțiu îi oferă lui Nae Antonescu informațiile cerute (data nașterii, a morții, etc. ) despre scriitor într-o scrisoare din 3 ian. 1967 (p. 114), adică exact în perioada în care istoricul literar pregătea studiul despre Claviaturi.

Nae Antonescu se mai pregătea să întocmească și o ediție de poezie a lui Ion Șiugariu și să scrie două studii despre poezia acestuia. Cu soția poetului, Lucia Șiugariu, va desfășura o corespondență interesantă și destul de bogată. Organizarea simpozionului Șiugariu de la Baia Mare, din 9 iunie 1969, necesita pregătiri și presupunea, în condițiile acelui timp, o intensă corespondență. Este atașat în volum și un Plan de măsuri realizat de Filiala din Baia Mare a Societății de Științe filologice și Comitetul de Cultură și artă al județelui Maramureș (p. 281). O corespondență interesantă întreține și cu Eliza Marin în legătură cu scriitorul Aurel Marin. Într-una din scrisori Eliza Marin recunoaște meritul lui Nae Antonescu de a fi fost primul care a readus în conștiința contemporaneității numele scriitorului, p. 248.

Cuprinzând perioada anilor 1960-1969, corespondența lui Nae Antonescu mi se pare o încercare de reînnodare a legăturilor întrerupte de perioada complicată a precentului deceniu când Nae Antonescu a fost, alături de alți colegi de generație, interzis din cauze politice.

Dacă Jurnalul, care prin definiție reprezintă o scriere menită, cel puțin ipotetic să fie destinată numai ochiului celui care scrie, corespondența, mai ales în anii despre care vorbim, nu este ferită de unele riscuri. Scrisorile puteau fi interceptate, deschise, verificate. Cu siguranță atât expeditorul, cât și destinatarii erau în acea vreme conștienți de riscurile la care se expuneau. Parcurgând textele scrisorilor primite de către Nae Antonescu (este regretabil că nu avem și scrisorile acestuia) remarci o deosebită grijă și atenție atât în privința formulelor de adresare, cât și a conținutului propriu-zis. În mod deloc surprinzător în scrisorile primite din partea secretariatelor de redacție sau ale unor responsabili din presă regăsim limbajul greoi, de lemn, al epocii, un limbaj adecvat rigorii formulărilor oficiale.

Un astfel de exemplu de formulare care aproape îți dă fiori reci este și răspunsul României literare referitor la propunerea de publicare a unui articol despre poetul Octav Șuluțiu. Nae Antonescu redactase un material despre poet și l-a trimis pe adresa redacției. Răspunsul sec vine la data de 29 sept. 1969, dar nu e cel așteptat. P. 324. Studiul nu va apărea nici în acea toamnă, nici în anul următor. În schimb, în 1970, nr. 45 (deci aproape un an mai târziu) apare un alt studiu despre Șuluțiu, dar redactat de Ov. Crohmălniceanu. Ajungem aici la ceea ce deplângea Nae Antonescu în Jurnal și, anume, existența și funcționarea relațiilor culturale fără de care uneori era imposibil să publici. „Astăzi nu toată lumea are drept să publice. Cei care sunt în anturajul editurilor şi a revistelor, aceia care scriu ceea ce ei înşişi nu cred, scriu pentru bani şi funcţii înalte, bine renumerate.” (p. 72).

Limbajul se dezțelenește în cazul scrisorilor primite de la amici, prieteni și cunoscuți vechi sau al soțiilor unor scriitori interziși sau uitați în deceniul prigoanei comuniste, dar care, după 1964, încep să fie reintegrați cultural. Această reintegrare s-a făcut, însă, selectiv și cu multă atenție din partea organelor în drept. Chiar și în cazul acestora, însă, se remarcă o grijă aparte în căutarea și potrivirea cuvintelor. Unele lucruri rămân nespuse în scrisori fiind destinate momentului întâlnirilor directe. Eliza Marin, de pildă, amână spunerea unor informații pentru momentul în care Nae Antonescu va avea ocazia să treacă prin Brașov.

Aș dori să închei cu o remarcă a lui Nae Antonescu. „S-au obişnuit, mărturiseşte Nae Antonescu în prefaţa volumului Scriitori uitaţi, unii critici şi istorici literari să scrie numai despre scriitorii mari, reprezentativi pentru o literatură, e adevărat, dar uită, pesemne, că dacă vrei să ajungi în vârful ameţitor al muntelui e nevoie să parcurgi şi ascunsele şi minunatele poteci începând chiar de la poale. Şi mai cred aceşti comentatori că dacă scriu numai despre Ion Barbu sau Liviu Rebreanu automat devin şi ei asemenea lor şi astfel trec cu uşurinţă pe lângă alte creaţii literare, care, poate, le-au pregătit prin însăşi chinuita lor existenţă, pe cele de vârf”.

Este o mărturisire care, cred, a făcut-o gândindu-se şi la sine, dar o putem interpreta și ca un cuvânt de înţelepciune pentru istoria literară. O cultură cu adevărat mare nu este numai o cultură care să se prezinte doar prin înaltele vârfuri literare, ci îşi dovedeşte cu adevărat întreaga măsură a măreţiei abia atunci când în ansamblul ei îi recuperează pe toţi cei care au contribuit la evoluția şi la împlinirea sa. În fond, Nae Antonescu exprimă în cuvinte simple, dar profunde, adevărul exprimat şi de Eminescu în Epigonii.

Volumul face parte din colecțiile BCU Cluj.

_______________________________

Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.

* E-mail: florina.ilis[at]bcucluj.ro