Din experienţele unui bibliotecar tânăr - vechi profesor

Dr. Iulia-Veronica Pop*

bibliotecar - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca

Episodul 2. În timpul…

Confesiuni

Rămân statornică: rostul meu la școală este și să îi învăț să țină o carte în mână... Și evident că i-am adus la bibliotecă pe cei cărora le deschideam zările cărților. Ba inventam pretexte uneori, să aștepte cu nerăbdare. Ori pur și simplu rupeam din orele mele, două, să le arăt minunății. Acolo unde părinții nu îi puteau duce din varii motive. Că - nu-i așa? - „nu iaste alta mai frumoasă și mai de folos zăbavă decât cetitul cărților”; bine grăia Miron Costin. Și zăbava asta o luam din respectarea programei și o dădeam respectului pentru sufletele lor ce trebuiau deschise și ele, întocmai ca mintea.

Fatalist vorbind, unde să-i mai duc eu acum?

Nostalgic amintindu-mi, în vremea dinainte de... mi s-a întâmplat să nu știu cum să aplic dreapta măsură... Aveam română, cum zic ei, și programă de respectat, lecții de predat, cărți de citit, viziuni despre lume de studiat în operele X, Y, Z... Și unde nu găsesc eu un cititor pe sub bancă... Citea hoțește, dar citea... și era la cea mai îndreptățită oră să o facă. Citea cartea fascinantă pentru el, dar nu cu ce ne luptam noi în ora aceea... și nu era atent... și eu îmi scoteam plămânii afară și puneam tot sufletul pe tavă... M-am oprit din ce explicam; nici nu l-am certat. Știam că am reușit să îl învăț să țină o carte în mână... și ce dacă nu era din universul scriitorului X? Am tras cu ochiul, hoțește și eu... Era o carte împrumutată de la bibliotecă... Pentru mine a fost cea mai frumoasă lecție.  

Adaptându-ne, că – nu-i așa? – csfncsf (folosesc aici, deși nu îmi place deloc), mirosul cărții și mica povară din palme sunt înlocuite de lumina de pe ecrane. Deși e alt simț, obligativitatea programei a rămas aceeași; dar cum rămâne cu sufletele lor? Aș mai căuta să văd dacă nu citesc cumva pe sub bancă (nu-i mai văd nici pe ei în bănci, darămite cărțile), însă am găsit că poți să faci minuni și în pandemie.

Experienţe

Unde nu îmi dă mie prin gând, atipic profesor și incomod, cum spuneam la începutul seriei, să trec de la carte la ... hartă. Harta mentală. Zis și făcut. Eram la Eliade, ofertant scriitor, și programa indica la clasa a IX-a Romanul adolescentului miop; și mai ofertant. „Ochelariști” eram destui, dintre care cea dintâi eu. Adolescenți – cât încape, dintre care cea din urmă... tot eu. Ei – rebeli, frumoși, îndrăzneți, că așa mi-i cresc. În programă, episodul cu corigența. Neee, nu e destul. Și am început să explic cine e Eliade, să dublez prelegerea mea cu documente audio și video, că doar eram în online. Ei – burete ce absoarbe.

Citisem cândva despre harta mentală. Am început să le explic despre asociațiile pe care le face creierul nostru reflectate pe un suport ca să fie cumva vizibile. Când le-am mai spus că nu există nimic greșit sau fals (pentru că așa le asociază creierul – csfncsf), că harta asta nu se termină niciodată, că e numai Frumos, i-am cucerit. Un alt Mircea Eliade se afla în zare.

Să o numim Jasmine, dar ca ea sunt toți ai mei din a noua la matematică-informatică; cică nu le au ei cu creativitatea, lectura asiduă etc.etc., că ăștia sunt la uman. Ei, aș!!! Asta cu informatica lor mi-a prins bine de când cu padlet, PPT, imagini, microfoane și alte cele din domeniul străin unui filolog. Ce cu gândul gândeam – că îmi știu limitele, ei mă ajutau. Și au prins repede harta aia mentală. Le explicam lor pe îndelete, dar mai degrabă pe îndelete pentru mine (stăruie în minte să fac o hartă la Eminescu; terminasem un proiect cu „Clipa cea repede ce ni s-a dat...”. Nu am mai apucat; vacanța cu pricina...) și unul mi-a luat-o înainte, întrebându-mă dacă trebuie să fie desen ca la info sau desen ca la română. (Legendă: Desen ca la info înseamnă cu mouse-ul pe ecran, iar desen ca la română înseamnă cu creionul pe hârtie). I-am învățat că, dacă vrei, poți pleca de la resursele electronice, dar creionul în mână rămâne semn de statornicie. Și iată ce a ieșit.

bb-numar6-articol9-fig1.jpg

Jasmine în vizită la Eliade în vremea pandemiei

E un Eliade aproape total în harta asta. Nici nu a mai trebuit să spun că nu e nevoie de programe de desenare în nu-știu-ce limbaj. Nici măcar unul nu mi-a arătat pe calculator cum a gândit creierul lui. Mâna care scrie ducea mintea. Iar mintea citise deja Romanul adolescentului miop. Cum? Păi, în calculator, că nu aveam acces la cărți. Încă suntem în cercul acela.

Am să închei tot cu o vorbă a unui scriitor. „Abia acum încep să te iubesc/Când simt că te-am pierdut pe totdeauna”, zice Păunescu. Sigur că nu e chiar așa de grav. Că nu e pentru totdeauna. Că e o altfel de iubire. Eu cred că pandemia asta a făcut să se simtă iubirea de carte. Pierdută nu era, intangibilă doar, chiar dacă temporar. Un pic... să zicem, interzisă, că nu aveau cum să ajungă acolo unde sunt cărțile. Știu sigur că le-a trezit iubirea pentru ele. Ecranul nu foșnește, nu poți frunzări, nu poți nici măcar pune cu zgomot o carte ce nu îți place. Că tot am parafrazat pe aici: în vremea de acum, cărțile rămân cea mai frumoasă povară. Dar fără ele, nu s-ar mai putea.

În episodul următor, Confesiuni şi experienţe... Cum (să) citești în vremea...

Scumpă la vorbă, aspră la fapte,

Iulia-Veronica Pop


Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.

* Email: veronica.pop@bcucluj.ro