Dr. Iulia-Maria Puie*
bibliotecar - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca
Profesorul Marcian Bleahu a fost încă o figură universitară care a ales să doneze biblioteca personală fondului de carte din BCU. Marcian Bleahu era fiul unul țăran înstărit, dintr-un sat de pe Târnave și a unei femei din Vechiul Regat, care a fost descendentă directă din neamul lui Constantin Brâncoveanu. Tatăl său provenea și el dintr-o familie foarte bună, cu istorie.1 Datorită originii sale și a resurselor financiare de care dispunea familia lui, tatăl său a urmat studii superioare pentru a deveni avocat. Astfel, a făcut liceul la Mediaș, apoi Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, iar doctoratul l-a finalizat la Budapesta. Din păcate nu a avut bucuria de a-și exercita profesia imediat după încheierea studiilor, deoarece izbucnirea primului război mondial l-a determinat să treacă dincolo de Carpați și să se alăture armatei române. Această întâmplare a avut un final fericit, deoarece în timpul refugiului la Iași, a cunoscut-o pe cea care avea sa-i devină soție și companioană pentru tot restul vieții sale. După încheierea războiului cei doi s-au stabilit la Brașov, unde bărbatul a ocupat funcția de notar public. Datorită poziției, dar și inteligenței lui iscusite, precum și a experienței pe care o avea de acasă, din cadrul familiei sale, în foarte scurt timp a reușit să se ridice pe scara economică și intelectuală brașoveană.
În anul 1924, la data de 14 martie, a venit pe lume primul copil al tinerilor soți, Marcian-David Bleahu, un copil foarte energic, zburdalnic și de-a dreptul curios în a descoperi tot ce mișună în jurul său.2 Acest lucru a fost povestit chiar de către el, în cartea autobiografică, Spovedania unui neînvins, în cuprinsul căreia recunoaște că amintirile lui timpurii sunt legate întotdeauna de evenimente ieșite din comun și accidente pe care acesta le-a suferit datorită năzdrăvăniilor făcute.3 Încet dar sigur, printre năzbâtii și pozne, micul Marcian, sau Matty, cum îi spuneau prietenii, a ajuns la vârsta la care să meargă la școală. Având în vedere că a crescut într-un oraș în care erau foarte mulți vorbitori de limba germană, părinții au decis să îl înscrie la o școală de profil. La scurt timp, părinții lui au observat că băiatul se descurca foarte bine cu limba străină, însă nu așa de bine cu cea maternă. Datorită acestei situații au decis a-l retrage și înscrie la o alta, unde a urmat cursuri în limba română. În 1933 a început cursurile liceale, pe care le-a finalizat în 1943. Această perioadă a fost pentru el una de eliberare și redescoperire a sa. Datorită acestui fapt a decis să profite de toate șansele pe care viața i le oferea, astfel că s-a înscris în mișcarea de tineret a cercetașilor, care avea menirea să aducă sprijin armatei regulate. În afara războiului și în perioada în care serviciul ei nu era necesitat, ea funcționa ca o mișcare de educație informală pentru tineret.4 Aceasta a fost desființată în 1938 odată cu lovitura de stat și înlocuită cu străjeria, o organizație în care Marcian a continuat să activeze cu mare drag. În cadrul acesteia a avut șansa de a practica în cadrul Spitalului Militar și la Crucea Roșie, fapt care i-a făcut o deosebită plăcere.5
Începerea celui de-al doilea război mondial nu l-a cruțat pe acesta, astfel că a fost contactat de către autoritățile militare pentru a-și începe serviciul în slujba țării și însărcinat cu transportul medicamentelor și alimentelor oriunde era nevoie, primind în posesie o mașină.6 Sarcina a fost completată cu cea în serviciul infirmieriei, unde a activat cu mare drag și sârguință, ba chiar a mărturisit, la un moment dat, că era pornit să urmeze și o școală medicală pentru a deveni doctor. Din păcate, era de-a dreptul îndrăgostit de munte și natură și își dorea enorm de mult să aibă o meserie care să îl mențină într-un contact permanent cu aceasta.7 În final, dragostea lui pentru libertate a fost cea care a câștigat și, astfel, a luat decizia de a se face geolog, iar din toamna anului 1943, a început cursurile Facultății de Mine și Metalurgie, unde făcea și geologie. Din cauza războiului, în plină desfășurare, și a necesității tot mai mari de personal militar, a fost nevoit să își abandoneze studiile și să plece în armată. În 1944, când a terminat stagiul militar, și-a pus din nou problema studiilor pe care avea să le urmze. Astfel, s-a decis să se desprindă de cuibul său natal și a plecat la Universitatea din București la Facultatea de Științe, pe care a finalizat-o în 1949. Ca student a urmat o dublă specializare, în final fiind absolvent atât al secției de Științe ale Naturii, cât și a celei de Geografie. În timpul studenției sale a făcut politică liberală, dar fără a fi înscris în partid.8
Odată cu terminarea studiilor, tânărul Bleahu a intrat în câmpul muncii ca asistent universitar al profesorului Ion Atanasiu, la Catedra de Geologie a Universității din București. La scurt timp, mentorul lui a decedat, astfel că a fost nevoit să accepte propunerea serviciului UTC-ist de a conduce o „lucrare de interes național”. Prin această conjunctură a ajuns să lucreze aproape doi ani la proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră.9 După finalizarea lucrărilor, a fost numit în funcție la Institutul Geologic, iar în 1961 și-a reluat activitatea la catedră. Lucrurile au evoluat favorabil pentru tânărul cercetător, astfel că în vara anului 1967 i-a fost propus să ocupe funcția de director adjunct al Institutului, propunere pe care, bineînțeles, a acceptat-o cu mare încântare.10 În anii următori a fost invitat de mai multe ori la Geneva, dar și în alte centre universitare europene pentru a ține mai multe prelegeri despre plăcile tectonice și alte elemente de geologie.
Prima ieșire din țară s-a datorat unei invitații la cel de-al VIII-lea Congres Internațional de Speologie care a avut loc în SUA, în 1981. În cadrul acesteia a fost numit președinte a uneia dintre secții. În anii următori au avut loc mai multe ieșiri din țară și zboruri în diferite colțuri ale lumii, toate cu ocazia unor congrese și întâlniri ale speologilor și geologilor. Toate acestea i-au oferit ocazia de a învăța tot mai multe și a descoperi noi informații despre rocile și peșterile din România. Multe dintre noile sale descoperiri s-au concretizat în lucrări precum Tectonica globală, publicată în 1983, Geologia Munților Apuseni, Morfologia carstică, Cuceritorii întunericului, Rezervații naturale geologice din România, sau ghidurile turistice scrise împreună cu colegul său S. Bordea, Munții Bihor-Vlădeasa și Munții Codru-Moma.11
Rezultatele muncii sale s-au răspândit foarte repede și au fost deosebit de apreciate. Ca dovadă, în primăvara anului 1985, ministrul de atunci al Geologiei, Ion Folea, l-a însărcinat pe acesta cu reamenajarea Muzeului de Geologie din București. Pentru aceasta a fost nevoit să mai facă o vizită la Londra, unde a petrecut două săptămâni, apoi a ținut la Universitatea Oxford o pledoarie despre evoluția Carpaților în lumina tectonicii globale. De asemenea, a vizitat muzeele din Polonia pentru a se documenta în legătura cu amenajarea și organizarea lor.12 Astfel, după ce a adunat informații din mai multe colțuri ale lumii, rezultatul muncii sale s-a concretizat într-unul dintre cele mai bine organizate și amenajate muzee din România.
Intrarea lui în politică a avut loc odată cu căderea comunismului și înființarea unei grupări politice intitulate „Mișcarea Ecologistă din România”, a cărei senator a și fost ales în 1990. În cadrul acesteia a început să deruleze mai multe proiecte și acțiuni care vizau natura și ocrotirea acesteia, pentru ca în 1990 să fie ales Ministru al Mediului. Pe parcursul mandatului său au fost semnate mai multe acorduri internaționale, dintre care merită amintite „Convenția pentru protejarea apelor transfrontaliere” și „Protecția împotriva poluării Mării Negre”. După încheierea mandatului său, în perioada 1996-2000 a fost ales Senator de Brașov din partea Federației Ecologiste din România, funcție care i-a oferit în continuare ocazia să lupte pentru dezvoltarea ecologiei în România.
În paralel cu activitatea politică, Marcian Bleahu și-a continuat cu interes și dedicare cariera universitară și de cercetare. Niciodată nu s-a rupt de marea sa dragoste, munții și natura și, chiar și după retragerea sa din universitate și viața publică, a continuat să scrie articole și lucrări despre geologia României. Munca și efortul depus în scopul cunoașterii mai bine a țării noastre, i-au fost recompensate cu „Ordinul Steaua României”, în grad de Cavaler, considerată cea mai importantă distincție românească. De asemenea, activitatea sa politică a fost și ea răsplătită în 2006 când, noul Partid Verde l-a ales pe acesta drept Președinte de onoare.13
Lucrările și agoniseala sa științifică și culturală le-a donat Bibliotecilor Centrale Universitare din Cluj-Napoca și București. A făcut acest lucru pentru că și-a dorit ca și urmașii lui, tinerii cercetători, studenți și învățăcei, să poată beneficia de tot ceea ce el a descoperit și cercetat de-a lungul carierei sale, precum și să aibă acces la lucrările pe care le-a achiziționat și păstrat cu mare drag.
Dacă tot am deschis lista universitarilor donatori ai bibliotecii, nu putem să o încheiem fără a-l prezenta pe domnul profesor Horia Pitariu. El a făcut parte din generația de mijloc a „Școlii Clujene de Psihologie”, fiind doctorandul lui Alexandru Roșca, el la rândul său fiind doctorandul lui Florian Ștefănescu Goangă.
Profesorul Horia Pitariu a fost o figură emblematică a psihologiei clujene. Practic, prezența lui, atât profesională cât și personală, a făcut ca centrul psihologiei muncii și industriale-organizaționale din România să fie la Cluj. Prin aceasta a dat prestigiu tuturor celor care fac parte din comunitatea psihologiei clujene. Ca orice personalitate de anvergură a avut și unele caracteristici mai accentuate, cele mai multe în sens bun, și care îi dădeau un farmec aparte și, per ansamblu, îl făceau un om pozitiv, deosebit și interesant, care a dat o direcție de forță și excelență domeniului psihologiei. A fost o personalitate creatoare, prolific în publicații, într-un moment în care comunitatea academică din România nu avea obiceiul de a publica intensiv cercetările sale. Ca orice personalitate de avengură a avut și unele caracteristici mai accentuate, legate de rigurozitate, de dedicare față de muncă și de capacitatea de efort susținut. Toate acestea îi dădeau un farmec aparte și pozitiv, transformându-l într-un creator.
Activitatea sa didactică s-a concentrat în special în jurul Universității din Cluj. Pitariu a fost profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, la Catedra de Psihologie. A fost specializat în domeniul psihologiei muncii şi psihologiei organizaţionale. Preocupările sale au acoperit o paletă largă de activităţi din domeniul psihologiei, instruirii asistate de calculator, ergonomiei cognitive, reacţiilor emoţionale din organizaţii, cum ar fi stersul ocupaţional, anxietatea faţă de calculator, satisfacţia profesională, diagnozei organizaţionale, psihodiagnozei organizaţionale etc. Rezultatele cercetărilor pe care le-a întreprins au fost concretizate în peste 300 de articole publicate, individual sau în colaborare, în reviste de prestigiu din ţară şi de peste hotare. De asemenea, a fost iniţiatorul Asociaţiei de Psihologie Industrială şi Organizaţională şi editorul publicaţiei Psihologia Resurselor Umane. De la debutul în domeniu a avut preocupări legate de interacţiunea om-calculator. Lucrările sale privesc selecţia şi evaluarea personalului informatician, aspecte psihologice ale proiectării sistemelor expert, studiul unor particularităţi ale personalităţii şi manifestări fiziologice în interacţiunea om-calculator etc.14
Activitatea sa didactică a inclus cursuri din domeniul psihologiei organizaționale, cum a fost: Psihologie industrială, Psihologie industrială și ergonomie, Psihologie experimentală, Psihologie industrială și organizațională, Psihologie generală, Psihologie experimentală și analiza datelor, Psihologia personalului, Informatizarea învățământului, Psihologia muncii, Evaluarea și selecția personalului, Evaluarea resurselor umane, Managementul resurselor umane.
Pitariu a fost mereu în topul cercetării științifice. Prin anii '60 ai veacului trecut, când preocupările pentru introducerea în școală a instruirii programate era în toi, s-au scris și în România numeroase lucrări și cărți care au abordat această problemă. Domnul profesor a fost unul dintre puținii care au și experimentat această metodă, la disciplina Gramatica limbii române, reușind să inventeze o mașină de învățat. Tot în premieră pe pământ românesc, a abordat problema Instruirii Asistate de Calculator – IAC, domeniu din care și-a ales mai târziu și tema tezei sale de doctorat. A reușit prin aceste mijloace și activități să se numere printre primii cercetători care au tratat foarte importanta problemă a gestionării responsabile a resurselor umane. Datorită acestui fapt, cărțile sale sunt unele de referință în acest domeniu.
O bună parte din timpul dedicat cercetărilor l-a consacrat studiului stresului profesional, nu puțini dintre învățăceii și doctoranzii săi urmându-l îndeaproape pe acest drum. El a fost specialistul care a tradus și a adaptat mai multe teste psihologice, mai ales în momentul în care a realizat că acestea se bucură de popularitate și receptare din partea studenților săi, dar și al psihologilor.
Horia D. Pitariu a avut colaborări științifice remarcabile. Dintre acestea, merită amintite cele cu Berkeley University-Institute for Personality Assessment, cu Universidad National Autonoma de maxico, sau cu Work and Organisation Research Cencer din Tillburg, Olanda. La toate a participat și activat în calitate de profesor invitat. Acestea completează lunga listă de studii și cercetări pe care le-a desfășurat de-a lungul formării sale cu scopul de a se documenta cât mai bine în domeniul care îl preocupa și de a aduce și la noi în țară rezultatele cercetărilor din străinătate. Astfel, el a fost bursier IREZ, USA, la Penn State University, precum și bursier pe probleme de cercetare. Aceasta din urmă bursă i-a fost acordată de către Comisia Comunității Europene și stagiul de cercetare și l-a desfăsurat în Dortmund, Germania, la Institut fur Arbeit Physiology.
În palmaresul său, are un număr de 22 de publicații în domeniul psihologiei personalului și organizațional, dintre care cea intitulată Managementul resurselor umane: Măsurarea performanțelor profesionale, a primit premiul Academiei Române. Pe lângă numeroasele sale publicații a fost și deținător a mai multor titluri și funcții: membru în colectivul redacțional al revistelor științifice Psihologia și viața cotidiană, Revista de psihologie a Academiei Române, redactor șef al revistelor Psihologia resurselor umane, Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Test Validity Yearbook din USA și Psychologie du travail et des organisations din Elveția. Pe lângă acestea, a fost afiliat la alte 12 organizații profesionale interne și internaționale, cum ar fi Asociația Psihologilor din România, Asociația Psihologilor din Transilvania, Asociația Europeană de Ergonomie Cognitivă, Asociația Internațională de Psihologie Aplicată, Asociația Europeană de Evaluare Psihologică, Asociația Europeană de Evaluare a Personalității, Asociația Europeană de Psihologia Muncii și Organizațională, Asociația de Psihologia Muncii de Limba Franceză, Asociația Psihologilor Americani, Asociația de Psihologie Industrială și Organizațională și Academia de Management.
În loc de încheiere putem afirma că Horia D. Pitariu a fost un adevărat revoluționar al domeniilor psihologiei și un deschizător de drumuri în acest domeniu al cercetării. Trecerea lui în neființă a privat atât lumea universitară cât și cea științifică de o mare bogație de informare și documentare, de un mare om și un și mai mare profesor.
Prezentarea donatorilor nu s-ar putea încheia fără a-l aduce în discuție pe Mircea Carp, una dintre cele mai auzite și cunoscute voci ale dorinței și țelului românesc. Ziarist şi director-asistent la Europa Liberă, militar de profesie, el provine dintr-o familie moldovenească, tatăl său, Constantin Carp, fiind originar din Iaşi, iar masa sa, Ecaterina Carp, născută Catargi, provenea din familia cunoscuţilor oameni de stat şi diplomaţi români. El povesteşte în cartea sa, Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine! drumul vieţii sale, în ţară şi peste hotare, în exil şi înapoi acasă, descrie cum a trăit printre străini şi cum a reuşit să se ridice singur dincolo de Atlantic, să treacă prin toate treptele ierarhice, până când a atins punctul culminant, cel de şef al Serviciului românesc şi l-a însoţit ca reporter special pe Richard Nixon în vizita sa în România, apoi a fost prezent şi la vizita regelui la Casa Albă şi în comunităţile de români din Washington şi Los Angeles.15
Oraşul Gherla îi este oraş natal, el venind pe lume la data de 28 ianuarie 1923, moment în care, tatăl său, locotenent-colonel în armată, era la acea dată comandantul unei unităţi de cavalerie din oraş. Astfel, deşi provine dintr-o familie cu adânci rădăcini moldoveneşti, Clujul şi-a pus amprenta asupra vieţii sale16. Din păcate nu îşi mai aminteşte foarte multe lucruri din acea perioadă, din anii în care a copilărit pe meleaguri clujene, deoarece abia împlinise vârsta de doi ani, când tatăl său a fost mutat la Chişinău.
La Chişinău a cunoscut-o pe prima lui parteneră de joacă, Ada Duninţchi, o evreică de aceeaşi vârstă cu el. De la Chişinău acesta are multe amintiri şi mărturiseşte că acolo a dus o viaţă cu adevărat frumoasă. A avut camera lui foarte mare şi frumos aranjată, spaţiu foarte mult unde să îşi păstreze jucăriile, cu alte cuvinte, a avut tot ce îşi putea dori un copil de vârsta lui.17
Dragostea lui pentru armată şi dorinţa de a deveni militar i-a fost insuflată de către verişorul lui. Acesta, pe nume Ştefănescu, era elev la Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chişinău şi mergea la ei în vizită în fiecare duminică. Avea o uniformă foarte frumoasă şi un chipiu cu pompon, cum se purta la vremea respectivă, care a reuşit să îl impresioneze pe micul Mircea. La frumoasa ţinută purtată de vărul lui, în momentul în care s-a mai adăugat şi uniforma de paradă a tatălui său, s-a înfăptuit reţeta perfectă pentru a-i cuceri definitiv inima și a lua decizia de a se înrola în corpul milităresc18.
În 1928, după ce tatăl său şi-a încheiat stagiul de trei ani în regiment, au fost nevoiţi să se mute din nou. Întâmplarea a făcut ca familia lor să ajungă pe meleaguri originare, astfel că s-au stabilt în Botoşani, un oraş boieresc, cu un centru deosebit de fumos, cu case impresionante, străzi frumos aranjate şi pline de verdeaţă19. Aici şi-a făcut şi o nouă prietenă, pe Liuca Pilat, de care nu putea să se despartă nicio clipă. Se jucau mereu împreună şi nu de puţine ori rămânea peste noapte cu familia ei, pentru ca a doua zi să îşi poată continua joaca. Au crescut împreună până când acesta a împlinit opt ani şi a terminat prima clasă primară. Din Botoşani, tatăl său a fost detaşat la Bălţi, pentru scurt timp, însă. Acolo au stat doar câteva luni, apoi tatăl său a fost mutat, pentru o lungă perioadă de timp, la Sibiu. Deşi timpul a fost scurt, Bălţi este locul de unde el are una dintre cele mai frumoase amintiri, şi anume, prima sa urcare în şa. Tatăl său, într-una din zilele când vizita regimentul, l-a încurajat să îşi învingă teama şi să se urce pe cal.20
Sibiul l-a impresionat încă din prima clipă. Era diferit de toate celelalte orașe în care trăise până atunci, un loc în care convieţuiau foarte frumos mulţi români, saşi şi unguri, iar acesta a fost și oraşul în care a urmat clasele gimnaziale şi a luat decizia de a urma cursurile Liceului Militar. Din păcate, tânărul Carp, a fost declarat respins la prima sa încercare, astfel că a fost nevoit să urmeze cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr”. Își dorea, însă, să urmeze o carieră militară, așa că, în al treilea an de liceu a dat admitere la Iași. De această dată norocul a fost de partea lui, iar în vara anului 1936 a primit comunicarea din partea Ministerului Apărării Naţionale, că a fost admis la Liceul Militar „General George Macarovici”.21 În 1942, când a terminat liceul şi a dat examenul de bacalaureat, România era în război de partea Germaniei, astfel că între cele două ţări exista un acord conform căruia elevii români putea fi admişi la şcolile militare nemţeşti. Astfel, tânărul Carp a decis să urmeze cursurile Școlii Militare din Berlin22. În martie 1943, din partea şcolii a primit gradul de caporal şi a fost trimis pe front, iar în vara anului următor, acesta a primit voie să se întoarcă acasă, ca absolvent al Şcolii de Tancuri Germane.
După încheierea războiului şi instaurarea regimului comunist, din cauza originilor sale şi a convingerilor politice, a fost considerat element indezirabil şi dat afară din armată. La acel moment făcea parte din Centru de Instrucţie al Cavaleriei de la Sibiu, iar după mai multe incidente cu noua conducere comunistă şi cu soldaţii şi comandanţii din trupele sovietice, tânărul Carp a avut de înfruntat mai multe acuzaţii şi ameninţări ale libertăţii şi integrităţii lui. Pentru a se salva, a decis să fugă de sub ocupaţia sovietică, spre libertate. A reușit să treacă ilegal graniţa şi să ajungă la Salzburg, oraş care se încadra în zona americană de influenţă23. Acolo, a locuit trei ani şi a lucrat alături de foşti colegi din armata germană, oameni care au făcut parte din serviciile de spionaj şi contraspionaj, precum şi soldaţi americani, dornici să-i ajute pe toţi cei care căutau refugiu în Occident. Misiunea lui era aceea de a evalua materialul din şi despre sfera militară şi politică românească, dar fără a fi angajat personal, pe teren sau în misiuni24. În afara activităţii sale în cadrul sectorului de informaţii-contrainformaţii a fost activ şi în viaţa exilului românesc din Salzburg, mai ales în zona americană a Austriei. Acolo a cunoscut-o şi pe prima lui soţie, Heidi, care provenea dintr-o familie cu origini turingiene. Căsătoria lor a avut loc la data de 24 octombrie 1949, iar doi ani mai târziu, în iunie 1951, cei doi au emigrat în Statele Unite. Au călătorit timp de 10 zile cu un vapor militar, iar în acel timp, cei doi soţi şi-au oferit serviciile către comanda vaporului. Astfel, nu doar că Heidi a reuşit să se angajeze la infirmierie, iar Mircea să devină crainic, dar amândoi au făcut în aşa fel încât să beneficieze de un tratament special.
La scurt timp după ce a ajuns în America, la angajarea sa în Comitetul Naţional pentru Europa Liberă, Departamentul de Presă şi Documentare, a fost însărcinat cu redactarea Cronicii Româneşti, revistă lunară care se ocupa cu redactarea evenimentelor din România şi a celor care vizau ţara în străinătate. Pe lângă aceasta, mai avea și misiunea de a publica o cronologie a evenimentelor zilnice şi era editor al Buletinului cu informaţii din şi despre România. Între timp, a devenit şi colaborator la Vocea Americii, unde mergea o dată pe săptamână şi lucra la întocmirea reportajelor. La Vocea Americii, printr-o întâmplare fericită, a ajuns să transmită live ştirile şi astfel, şi-a asigurat poziţia de crainic principal. A fost avantajat bineînţeles şi de unele schimbări care au avut loc în ministere şi care au atins şi locul lui de muncă. În urma acestor modificări, instituţia s-a mutat la Washington, iar el a fost invitat să se alăture permanent noii redacţii.25 Activitatea la Vocea Americii a început-o de pe postul de redactor de ştiri şi crainic, dar, treptat, a avansat până în fruntea Serviciului Românesc. În urma vizitei preşedintelui Nixon în România, pe care acesta l-a şi însoţit, a fost numit în fruntea Serviciului românesc al Vocii Americii, care odată cu mutarea în capitală în anul 1969, a intrat în slujba guvernului, cu răspundere doar în faţa lui, dar şi cu posibilitatea de a acţiona în interesul românesc26. Încetul cu încetul, împreună cu alţi români, refugiaţi şi ei în America, au reuşit să îşi unească forţele şi să pună bazele primei biserici ortodoxe române din State.
În anul 1972 soţia lui, Heidi, s-a stins din viaţă, în urma unei operaţii nereuşite. Acest eveniment tragic l-a determinat să revină în Europa, de data aceasta pentru o perioadă mai lungă.27 S-a stabilit în Munchen, pentru ca să fie mai aproape de familia soţiei sale, care l-a ajutat foarte mult şi la creşterea fiului lor. Mai aproape de casă și într-o țară nouă, alături de un colectiv de muncă străin, a continuat să activeze în serviciul Vocii Americii. În Europa, viaţa lui a reînceput să prindă culoare. Astfel, a cunoscut-o pe Gabriela, cea de-a doua lui soţie, o româncă refugiată în Munchen, cu care s-a căsătorit la data de 6 februarie 1976.
Următoarea lui revenire în România, ţara mamă, a fost în 1977, cu ocazia marelui cutremur, când autorităţile româneşti au cerut postului de radio să vină, să se documenteze şi să transmită în celelalte ţări informaţii privitoare la starea din ţară.
Dintotdeauna şi-a dorit să scrie un amplu volum despre activitatea şi viaţa sa. „Având în vedere valoarea lor documentară am depus la Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga din Cluj-Napoca o cantitate apreciabilă de material din ceea ce am scris, vorbit şi înregistrat în decursul celor aproape 45 de ani de activitate la radio. Sunt articole din ziare, editoriale şi articole pe care le-am transmis la cele două posturi de radio, sunt mai ales reportaje, interviuri şi momente înregistrate pe bandă de magnetofon.” Tot la fondul Mircea Carp de la bibliotecă se găseşte un dosar cu o parte din corespondenţa dintre majestatea sa regele Mihai şi fostul său secretar personal, Mircea Ionniţiu. Este vorba de scrisori, unele destăinuiri ale celor doi care scot în evidenţă anumite sentimente, momente din viaţa regelui şi relaţia sa cu Mircea Ionniţiu. De asemenea, se mai găsește o serie întreagă de documente privind situaţia de după 23 august 1944, precum şi testamentul olograf al mareşalului Ion Antonescu28.
Pentru toată munca pe care a depus-o, pentru eforturile de dincolo de ocean şi mai apoi de la Munchen, de a face cunoscută situaţia din România, la data de 1 decembrie 2000, preşedintele Emil Constantinescu, l-a decorat pe Carp cu ordinul Steaua României, în grad de comandor.
Cu acesta din urmă se încheie și scurta listă a câtorva dintre donatorii Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.
Bibliografie:
- Bleahu, Marcian, Spovedania unui neînvins, București, Editura Paideia, 2006
- Carp, Mircea, Aici, Mircea Carp, să auzim numai de bine!, Editura Polirom, Iaşi, 2012
- http://jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-marcian-bleahu-146317.html
- https://vimeo.com/19294150
- http://rochi2006.utcluj.ro/HoriaPitariu.html
______________________________
Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.
* Email: iulia.puie@bcucluj.ro
1 Marcian Bleahu, Spovedania unui neînvins, București, Editura Paideia, 2006, p. 11.
2 http://jurnalul.ro/calendar/astazi-e-ziua-ta-marcian-bleahu-146317.html, accesat la data 16 aprilie 2016.
3 Marcian Bleahu, op. cit., p. 13.
4 Marcian Bleahu, op. cit., p. 30.
7 Interviu cu Marcian Bleahu, realizat în decembrie 2010. Acesta poate fi vizionat la adresa https://vimeo.com/19294150.
8 http://www.e-calauza.ro/index.php?afiseaza=marcian-david-bleahu#, accesat la data 17 aprilie 2016.
9 Marcian Bleahu, op. cit., p. 56.
12 Marcian Bleahu, op. cit., p. 98.
13 http://www.e-calauza.ro/index.php?afiseaza=marcian-david-bleahu#, accesat la data 24 aprilie 2016.
14 http://rochi2006.utcluj.ro/HoriaPitariu.html, accesat la data 02.02.2016, ora 18:34.
15 Mircea Carp, Aici, Mircea Carp, să auzim numai de bine!, Editura Polirom, Iaşi, 2012, p. 13.
18 Mircea Carp, op. cit., p. 21.
23 Mircea Carp, op. cit., p. 139.
25 Mircea Carp, op. cit., p. 168.
28 Mircea Carp, op. cit., p. 249.
