Dr. Iulia-Maria Puie*
bibliotecar - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca
Cel de-al doilea război mondial a fost unul dintre cele mai triste evenimente pe care le-a trăit țara noastră. Pe lângă pierderile teritoriale, România a suferit și nenumărate pierderi umane și sufletești. Din fericire, Biblioteca Universitară din Cluj a continuat cu promovarea culturii, limbii și istoriei române. Astfel, în perioada postbelică, donațiile particulare au continuat să vină spre Biblioteca Universitară din Cluj.
Alexandru Lapedatu a fost una dintre primele personalități de după cel de-al doilea război mondial care și-a donat colecția bibliotecii. El s-a născut în 1876, în satul Cernatul Săcelelor, de lângă Braşov, iar cele patru sate care formează astăzi oraşul Săcele se mândresc că au dat României opt academicieni. Tatăl său a fost profesorul Ion Lapedatu, iar mama sa era fiica unui înstărit negustor.
Formarea și studiile sale s-au orientat spre istorie. Ca student al Facultăţii de Litere şi Filosofie, secţia Istorie, din cadrul Universităţii Bucureşti, a avut prilejul de a se specializa în studiul istoriei medievale, iar apoi să se iniţieze în cercetarea monumentelor istorice medievale lăsând, astfel, o bogată operă ştiinţifică și documentară.1 După finalizarea studiilor, o perioadă, a predat la Liceul Andrei Șaguna din Brașov, apoi a lucrat ca cercetător la Biblioteca Academiei. Cu toate că a avut o afinitate pentru epoca medie, nu îi pot fi negate meritele și calitatea de istoric și cercetător al tuturor perioadelor istorice, confirmat prin prezenţa la catedra de Istorie Veche la Universitatea din Cluj. Calitățile sale au fost de nenumărate ori confirmate de către toți cei care au fost în preajma lui, sau care au avut privilegiul de a lucra cu acesta. Unul dintre ei este chiar amicul său Sextil Puşcariu, fostul rector al Universității din Cluj, care în memoriile sale a scris următoarele „la facultatea de Litere au fost preferaţi candidaţi fără doctorat şi cu mai puţine lucrări altora care veneau cu un mare bagaj de cărţi şi cu titluri strălucitoare. Şi n-am nimerit-o rău nici cu Bogrea, de care erau încântaţi toţi cursiştii, nici cu Alexandru Lapedatu”.2 În perioada în care a fost profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie, între anii 1921-1922 a ocupat funcţia de decan, iar ulterior cea de prodecan.
Pasiunea și interesul său pentru istorie nu au rămas doar la nivel de cercetare și activitate didactică, deoarece a depus mari eforturi în scopul creării unei instituții dedicate cercetării istorice. Astfel, el a fost unul dintre fondatorii, apoi codirectorii Institutului de Istorie Națională din Cluj. Munca și devotamentul său față de aflarea trecutului românilor și eforturile depuse în scopul învățării tinerilor istorici, i-au adus de-a lungul timpului funcții importante, cum a fost cea de director general al Arhivelor Statului, academician şi preşedinte al Academiei Române.3
Activitatea politică şi-a început-o în 1922, când a fost ales deputat al Partidului Naţional Liberal. În perioada interbelică a făcut parte din guvernele liberale, unde a purtat tratative cu reprezentantul Vaticanului pentru încheierea unui concordat care să fi avut drept scop reglementarea situaţiei Bisericii Romano-Catolice din România. Pe perioada acestui mandat a fost invitat să participe la şedinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia, din data de 31 decembrie 1925, în cadrul căreia principele Carol a renunţat la prerogativele de moştenitor regal. În timpul regimului lui Carol II, după decretul din 1938 de interzicere a partidelor, a intrat în Frontul Renaşterii Naţionale, fiind una dintre personalităţile de prim-plan ale formaţiunii. A fost un mare admirator al Brătienilor, fiind de părere că toţi oamenii de bine ar trebui să sprijine Partidul Liberal. A ocupat funcția de Președinte al Senatului, iar mai apoi a fost numit Ministru al Cultelor. În iulie 1917, Guvernul Român l-a însărcinat cu supravegherea transportului spre Moscova, a obiectelor aflate în patrimoniul Ministerului Cultelor. A stat în Rusia din august 1917, până în 5 ianuarie 1918, perioadă plină de peripeţii, conform jurnalului său. Întors de la Moscova, a fost desemnat expert al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris şi l-a precedat pe Sextil Puşcariu ca trimis al României la Geneva. Venit de la Paris a fost foarte dezamăgit de felul în care chestiunea românească a fost tratată de către ţările participante, această nemulțumire a sa fiind exprimată într-o scrisoare pe care i-a trimis-o lui Nicolae Iorga. În cuprinsul ei, el a povestit despre ostilitatea aliaţilor României în cadrul conferinţei.4 O altă funcție pe care Alexandru Lapedatu a ocupat-o a fost cea de secretar al Comisiei Monumentelor Istorice, poziție care i-a oferit toate informațiile de care avea nevoie pentru redactarea a două lucrări de-a dreptul impresionante, intitulate Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice şi Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice.5 În cuprinsul lor s-a făcut inventarul şi au fost prezentate toate comorile naţionale ale statului român.
Activitatea sa academică, universitară, precum și politică, nu i-au adus doar satisfacții materiale și sociale, ci și admirația și respectul Regelui Ferdinand. În ciuda faptului că cei doi nu au petrecut foarte mult timp împreună, iar legăturile dintre cei doi nu au fost cele mai apropiate, regele mereu a avut o părere foarte bună despe Alexandru Lapedatu. Acest lucru a fost scris tot de către Sextil Pușcariu, care în lucrarea sa Memorii a prezentat următoarea întâmplare care a avut loc la Iași, când s-a dus să îi dea acestuia vestea unirii Bucovinei: „M-a întrebat de ardelenii din ţară (...) de Alexandru Lapedatu pe care îl preţuia”.6
Cu Sextil Puşcariu, care era, la fel ca şi el, braşovean la origine şi un om de o aleasă cultură, a dezvoltat legături de prietenie foarte strânse. Ca secretar general al Academiei Române, în mai 1948, la moartea lui Puşcariu, i-a adus acestuia omagiul unui întreg popor. Adesea, acesta din urmă a amintit în cartea sa, Memorii, despre cum Alexandru Lapedatu îi aducea mereu ştirile proaspete publicate în Universul. Adesea le simţea lipsa şi lor, dar şi prezenţei dragului său prieten, după cum a și scris „Unde va fi acum Alexandru Lapedatu, care-mi aducea noutăţile proaspete din Universul? (...) Cu Alexandru Lapedatu am discutat aceleaşi chestiuni. Ce minte limpede! (...) Ce frumoase au fost clipele când cu Nistor şi cu Alexandru Lapedatu ne-am regăsit, ca să făurim planuri de muncă în serviciul României Mari”.7
Alexandru Lapedatu a avut legături de prietenie și cu Francisc Hossu-Longin, care îl descria pe acesta ca fiind un optimist în ceea ce priveşte viitorul politic al naţiunii române şi nu numai, dar şi al întregii Europe. Acest lucru reiese dintr-o scrisoare pe care i-a trimis-o din Paris, la data de 13 august 1869, în al cărei cuprins îi spunea „În câţiva ani o să se schimbe tot cadrul politic şi social al Europei şi oamenii venitoriului vor fi alţi oameni, de cum sunt ai trecutului şi ai prezentului. Naţiunea noastră încă va avea lipsă de astfel de oameni (...) Aceasta va trebui să lepede toate prejudeţiele şi tradiţiunile moşilor şi ale părinţilor, va trebui să lepede servilismul”, iar la data de 27 septembrie, acelaşi an, i-a mai scris „Românii trebuie să rămână cerbicioşi în aspiraţiile lor – să prospereze cu energie cătră ţintă să se sacrifice, să sacrifice şi iară să sacrifice (...) până şi viaţa. Junimea să nu înceteze niciodată de a fi daco-romanistică, ea trebuie să crească nutrită de sucul acestei idei. Să se întărească întrupând-o în ei; astfel ideea va trebui să se realizeze (...). De altfel aceasta e numai o chestiune de timp şi cei ce nu cred în Daco-România, nu sunt fiii secolului nostru şi nu merită să fie.” 8
Activitatea didactică, ştiinţifică și politică a lui Alexandru Lapedatu a fost bine completată de activitatea culturală şi publicistică. În timpul vieții sale a devenit membru al mai multor societăţi şi comisii culturale şi a colaborat cu numeroase reviste ştiinţifice şi literare.
Din păcate, tocmai ceea ce el a realizat și a construit pentru poporul român, l-a doborât o dată cu schimbarea regimului politic. În data de 9 iunie 1948, odată cu reorganizarea Academiei în cadrul regimului comunist, i s-a retras calitatea de membru și nu a fost repus în drepturi decât post-mortem, în 1990. După instaurarea regimului comunist, în cadrul represiunii împotriva liderilor partidelor politice ale perioadei interbelice, a fost arestat în mai 1950 şi întemniţat la Sighet. În 30 august același an, a murit întemnițat. Cauza morții sale se pare că a fost asfixierea, deoarece fiind bolnav de astm, nu a supraviețuit gazelor provocate de o dezinsecție.
Alexandru Lapedatu și-a recăpătat statutul bine meritat de mare istoric și om de vază al poporului român prea târziu pentru el, dar în timp util pentru ca urmașii lui să poată învăța de pe urma scrierilor și realizărilor sale. Prin opera și activitatea sa a reușit să scoată la lumină numeroase momente ascunse din istoria românilor, a contribuit la dezvoltarea și susținerea cercetării istorice, precum și la valorificarea patrimoniului românesc. A lăsat în urma sa adevărate capodopere, comori, literare și istorice. Printre lucrările sale, cele mai repezentative sunt Documente istorice din arhivele Braşovului, publicată în 1903, Vlad-Vodă Călugărul, 1482-1496. Monografie istorică, apărută la Bucureşti în 1903, Ștefan cel Mare, în 1904, Activitatea istorică a lui Nicolae Densusianu (1846-1911), apărută la Bucureşti în 1912, Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrate, Bucureşti 1914, Un mănunchi de cercetări istorice, Bucureşti 1915, sau Miscellanee. Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale şi politice, Bucureşti 1925. A scris lucrări și numeroase monografii despre personalitățile istorice românești, cum ar fi Radu cel Frumos, Petru Maior, Mihnea cel Rău, dar și despre mulţi alţii.9
Un alt om de cultură, politic și de o mare valoare intelectuală care, în acele momente grele, a ales să sprijine biblioteca a fost Axente Banciu. A fost profesor și publicist român, membru de onoare al Academiei Române și distins cu ordinele Coroana României în 1923 şi Steaua României în 1930. El s-a născut în 10 august 1875 în satul Săliște din județul Sibiu, unde și-a și trăit ultimele momente din viață, trecând în neființă la data de 13 august 1959. Studiile liceale le-a desfăşurat la Sibiu, apoi la Braşov, iar pregătirea universitară a făcut-o la Facultatea de Litere din Budapesta.10
În 1898, după termimarea studiilor, s-a întos în Ardeal, unde a lucrat ca profesor suplinitor la Liceul Andrei Şaguna din Braşov. În 1903 a fost numit profesor titular al catedrelor de limba română şi limba maghiară şi a rămas pe aceeaşi poziţie până în 1916.11 Schimbarea cursului carierei și vieții sale s-a datorat retragerii armatei române spre Moldova. Din această cauză a fost silit şi el să-şi părăsească orașul și să ia calea Moldovei pentru a-și asigura libertatea și a fi în siguranță. Plecând odată cu trupele, a ajuns în Bârlad, unde s-a angajat ca profesor la Liceul Codreanu. Odată cu izbucnirea războiului și pe toată perioada acestuia, liceul s-a închis, astfel că a fost nevoit să își caute un alt loc de muncă. A reușit să se angajeze la Ministerul Instrucţiei, la secţiunea de învăţământ secundar, iar în vara anului 1917 a trecut graniţa în Basarabia. Datorită faptului că era o persoană foarte isteață, descurcăreață, iar anii petrecuți la Budapesta l-au învățat nu doar cum să se adapteze cât mai repede, ci și cum să se descurce singur într-o țară străină, a reușit să își găsească un loc de muncă apropiat de domeniul lui de pregătire. Astfel, a lucrat o perioadă ca profesor de limba română la Cursurile de învăţători, de la Liceul de Fete Remezova, iar apoi s-a mutat la Chișinău pentru a preda la Liceul Bogdan Petriceicu Haşdeu. Odată cu terminarea războiului, s-a întors în țară, unde și-a reluat postul de profesor de la Liceul Andrei Şaguna din Braşov.12
Activitatea sa de profesor, odată reîntors în țară, a început a fi acompaniată și de una politică. În anul 1919 a fost cooptat ca membru în Marele Sfat al Țării, iar în anul 1931 a devenit senator independent în guvernul condus de Nicolae Iorga.13
A fost un personaj activ implicat în viața socială, dar și culturală, astfel că datorită muncii sale și rezultatelor obținute în domeniul publicisticii, a fost numit membru de onoare al Sindicatului Presei Române din Ardeal și Banat, membru al Consiliului Municipal Brașov, precum și președinte al Asociației Corpului Didactic Brașov. Între anii 1926 și 1928 a fost președinte al despărțământului Brașov al Astrei și a fost unul dintre inițiatorii înființării Bibliotecii „Dr. Alexandru Bogdan”, care ulterior a devenit Biblioteca Municipală Brașov.14
Timp de mai mulți ani a ținut cursuri la Universitatea Populară din Brașov, pentru magistrații și funcționarii judecătorești, maghiari și germani din oraș, iar în anul 1948 a fost ales membru al Academiei Române. 15 A avut o bogată activitate publicistică, astfel că între anii 1929 și 1938 a fost editor al revistei Țara Bârsei, o importantă revistă de cultură, a fost colaborator al revistelor Transilvania, Gazeta Transilvaniei, Societatea de mâine, Familia, Tribuna și Românul, revistă apărută la Arad, Dreptatea, varianta apărută la Brașov și Gând Românesc. În cuprinsul acestor publicații pot fi regăsite numeroase articole, recenzii și creații ale lui Axente Banciu, unele semnate cu numele lui, iar altele cu pseudonimele S. Tamba și N. Hurlup.
Laturile scrisului lui Axente Banciu au fost, în principal, două. Una dintre ele era evocarea unor luptători pentru drepturile românilor transilvăneni, pornind de la oameni de seamă și cunoscuți, precum George Bariț, Gheorghe Bogdan-Duică, Vasile Goldiș și Alexandru Bogdan și terminând cu țărani modești. Cea de-a doua a fost cultivarea limbii române în cadrul rubricii „Din dicționarul greșelilor noastre de limbă și ortografie”, apărută în revista Societatea de mâine.16
Dintre publicațiile lui merită amintite edițiile din 1909 și 1944 ale lucrării Câteva spicuiri din dicționarul greșelilor noastre de limbă, Cum vorbim și cum ar trebui să vorbim românește, lucrare care a apărut în 1913, Dr. Alexandru Bogdan publicată în 1915, Primele cărămizi la temelia Academiei Române, care a fost lansată în anul 1936, Disprețuiții ciobani valahi, din 1944 și lucrarea în mai multe volume Roiri Săliștene, care au apărut în perioada 1944-1946. De asemenea, a publicat și un volum de poezii intitulat Iluzie și realitate, în anul 1940, unul de portrete în 1939, Morții vii și în 1944 unul de anecdote, intitulat Sărbus. Axente Banciu de-a lungul carierei sale a mai publicat și numeroase traduceri ale poeziilor lui Petőfi Sándor, pentru prima dată în Gazeta Transilvaniei, iar apoi în Convorbiri Literare și cel mai cu seamă în Țara Bârsei.17
Axente Banciu a fost un luptător național și una dintre marile sale dorințe a fost unirea Transilvaniei cu România și acordarea de drepturi pentru românii transilvăneni. În toamna anului 1916, a plecat odată cu retragerea trupelor armate spre Bârlad, unde a lucrat o perioadă ca profesor la Liceul Codreanu din același oraș, apoi a trecut granița spre capitala Basarabiei. Astfel, el s-a numărat printre semnatarii telegramei expediate de către reprezentanții poporului român din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, către conducătorii României. În telegrama expediată de redacţia ziarului România Nouă se sublinia faptul că prin unirea Transilvaniei cu România colectivul îşi „vede realizat programul pe care şi 1-a fixat acum aproape un an: unirea tuturor românilor” şi-şi exprima admiraţia pentru lucrul sfânt pe care-1 săvârşeşte „astăzi” poporul din Transilvania.
Axente Banciu a fost o personalitate foarte apreciată şi respectată de către personalităţile politice şi culturale contemporane cu el. Acest lucru se datorează atât calităţilor sale de literat, cercetător, luptător pentru naţiunea română, cât şi gesturilor şi comportamentului său faţă de românii plecaţi în străinătate. Astfel, el mereu a luptat pentru propagarea culturii româneşti şi în afara graniţelor și spre studenţii români plecaţi să studieze în străinătate. Acest fapt este dovedit şi de scrisoarea lui Nicolae Iorga adresată lui, în cuprinsul căreia i-a scris următoarele : „Scumpule domnule Banciu, Mulţumesc foarte mult, în numele Şcolii Române din Paris, al cărei director sînt, pentru darul preţiosului exemplat din Îndreptarea Legii. Primeşte, te rog, cele mai bune salutări colegiale”. 18
Viorel Virgil Tilea a fost o altă personalitate care și-a pus amprenta asupra bibliotecii noastre. S-a născut la Sibiu în 1896, iar studiile superioare le-a desfăşurat la Bratislava, Viena, Cluj şi Londra. În 1914 a plecat la Bratislava pentru a urma Facultatea de Drept, dar, din păcate, izbucnirea războiului l-a silit să renunțe și să se întoarcă în țară. Ajuns la vatră, a decis să se înroleze în cavaleria Austro-Ungariei, unde a fost avansat până la gradul de căpitan de husari.19 Odată cu terminarea războiului, a reluat Facultatea de Drept, iar după ce a devenit doctor în aceste ştiinţe, în anul 1918, s-a angajat ca Secretar în Consiliul Naţional Român de la Viena. A fost un om muncitor şi devotat activităţii sale, astfel că la doar un an după intrarea sa în forţele muncii a devenit secretarul personal a lui Iuliu Maniu, iar în perioada 1919-1922 a deţinut şi funcţia de secretar în delegaţia Română la Conferinţa de Pace de la Londra.20 Dacă ar fi să îl prezentăm pe Viorel Virgil Tilea doar prin figura sa publică, am rezuma totul spunând că a fost avocat, secretar particular a lui Iuliu Maniu, director al ziarului Chemarea, subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, înaintea venirii guvernului lui Iorga la putere, în perioada 10 octombrie 1930-18 aprilie 1931 şi apoi, după căderea guvernului lui Iorga, în perioada 6 iunie-20 octombrie 1932.
Omul politic Virgil Tilea a fost un susţinător a lui Nicolae Iorga şi a criticat aspru acţiunile şi programul politic al celor care i se opuneau acestuia. Acest fapt a fost dovedit şi printr-un articol publicat în revista Chemarea, publicaţie a tineretului Naţional-Ţărănesc din Ardeal. Prin conţinutul materialului publicat, el răspundea atacurilor deschise la adresa lui Nicolae Iorga de către Oficiosul din Cluj, publicaţia susţinută şi folosită pentru propagandă de către Partidul Naţional Ţărănist. Prin susţinerea pe care i-a acordat-o lui Iorga, a încercat să dovedească şi să scoată în vedere că acesta oferă deplină garanţie de moralitate şi patriotism. Gestul său a fost foarte apreciat de cel pe care l-a apărat, astfel că într-o scrisoare din data de 27 aprilie 1931, Nicolae Iorga, în calitate de Preşedinte al Consiliului de Miniştri, îi mulţumeşte acestuia pentru luarea sa de poziţie şi îi propune să îşi reia rolul, adică funcţia, pe care a avut-o în administraţia ţării, înainte de venirea guvernului său la putere.21
Pe plan politic, a fost iniţiatorul organizării politice naţional-ţărăniste Chemarea, în interiorul căreia a activat ca deputat în anii 1928, 1931 şi 1932. În 1933, această grupă a lansat şi un ziar, sub acelaşi nume, în cadrul căruia a avut funcţia de preşedinte. A fost şi subsecretar de stat, el fiind cel care s-a ocupat de serviciul de presă al informării şi propagandei.22 Merită de asemenea menţionat că el a fost cel care a semnat Adresa Direcţiunii Pesonalului şi Protocolului, din data de 31 martie 1922, care conform decretului 1586, îl însărcina pe Alexandru Lapedatu delegat şi consilier tehnic la Conferinţa de la Geneva.23 În perioada 1 ianuarie 1930 şi 1 ianuarie 1931, a fost editor a revistei clujene Ardealul tânăr, apoi redactor la revista Patria.24
Viorel Virgil Tilea, deși prezenta un aspect deosebit de pacifist, iar în relațiile cu lumea dovedea un calm de pură esență anglo-saxonă, avea darul natural de a stârni furtuna. Provenea dintr-o familie cu prestanță și foarte respectată în lumea elitelor românești, mai ales datorită faptului că bunicul său din partea mamei a fost memorandistul Ion Rațiu. Cu toate acestea, nu a avut o copilărie prea veselă, deoarece tatăl său a murit când acesta era încă foarte mic, iar mama sa a rămas văduvă cu patru copii. Din fericire pentru familia îndoliată, ei au găsit la un moment dat sprijin și ajutor în persoana subsecretarului de stat Octavian Rusu, care s-a căsătorit cu mama sa. Acesta a fost la un moment dat și senator de Făgăraș, precum și vicepreședinte al Astrei. Aceste funcții deținute de tatăl vitreg a lui Viorel Tilea, l-au ajutat pe acesta din urmă să își croiască și el un drum spre lumea bună a vremii sale. Astfel, în octombrie 1930, la vârsta de doar 34 de ani, a călcat pe urmele mai înaintaşilor lui şi a devenit subsecretar de stat.25 În această funcție a fost foarte admirat și respectat de către oamenii cu care a lucrat. Unii spuneau chiar că era foarte ușor de remarcat când era acesta la biroul său, deoarece se înțelegea bine cu toată lumea, îi primea pe toți în audiență și încerca să rezolve și să asculte problemele tuturor. O mulțime de oameni umpleau sălile președinției şi a cerut ca toată corespondența sa să îi fie înmânată doar lui, pentru a o deschide și analiza personal. Unii spun că așa și-a dezvoltat, pe lângă calitățile de bun meditor și cele de iscusit filatelist.26
Figurile universitare nu s-au sustras nici ele de la actele de donație față de Bibliotecă. O alta dintre ele a fost și domnul profesor Liviu Rusu. Dumnealui s-a născut la data de 9 noiembrie 1901 în comuna Sărmaşu din judeţul Mureş.27 A fost estetician, istoric literar şi psiholog şi face parte din generaţia interbelică a învăţământului universitar clujean, în cadrul căreia a reprezentat şcoala de estetică clujeană, pe care a ridicat-o la nivel european.28 A avut privilegiul de a proveni dintr-o familie de intelectuali, tatăl său, Constantin Rusu, fiind preot, iar mama sa, Ema, născută Turi, a fost o casnică care s-a ocupat exclusiv de creșterea și educația copilului lor.
Primele trei clase primare le-a urmat în localitatea natală, iar apoi, între anii 1912-1920, a urmat cursurile Liceului Evanghelic German din Bistriţa. Facultatea a început-o la Drept, la Universitatea din Cluj, dar după primul an, în 1921, a abandonat această specializare şi s-a înscris la Facultatea de Litere a aceleiaşi universităţi. Și-a finalizat studiile superioare în anul 1925 și fiind un student eminent, care a reușit să își câștige aprecierea profesorilor săi, prin efort, minte strălucită, ambiție și o inteligență de apreciat, încă din timpul studenției și-a început și cariera universitară. Pentru că literatura şi filologia nu au fost singurele sale pasiuni, în timpul studiilor, în perioada 1923-1925, a lucrat ca preparator la Institutul de Psihologie din Cluj, fiind asistent al profesorului Florin Ştefănescu Goangă.29 Acesta a şi fost unul dintre motivele pentru care a decis ca la studiile de doctorat să se orienteze spre psihologie și astfel, în 1928, și-a susţinut la Cluj teza care avea ca titlu Selecţia copiilor dotaţi. Fiind animat de o puternică dorinţă de cunoaştere şi documentare, în acelaşi an a decis să îşi continue specializarea la Leipzig, Berlin şi Hamburg, unde a studiat timp de un an.
În 1929 s-a întors în ţară pentru a ocupa funcţia de asistent, iar la scurt timp a fost avansat în cea de conferenţiar, în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. După numai doi ani de la revenirea în România și angajarea sa în rândurile universitarilor clujeni, în anul 1931 a primit titlul de docent în psihologie, în urma unui examen și susținerii unui teze intitulate Aptitudinea tehnică și inteligența practică. Această funcție a ocupat-o până în anul 1938, când a devenit profesor universitar. Din păcate, doar timp de zece ani s-a bucurat de poziția pe care a avut-o în cadrul universității, deoarece în 1948, din cauza regimului comunist, a fost silit să plece din învăţământ. Și-a dorit foarte mult să rămână aproape de mediul academic pe care îl iubea, precum și de cercurile intelectuale, astfel că prin luptă și numeroase eforturi depuse a reușit să își găsească un loc ca bibliotecar, iar mai apoi ca cercetător în cadrul Bibliotecii Filialei din Cluj a Academiei Române. A petrecut treisprezece ani în acea funcţie, până în anul 1961, când i-a fost permis să revină în învăţământ, ca profesor de literatură universală şi comparată.30
A fost o persoană foarte ageră la minte, de o inteligență sclipitoare și a reușit mereu să își impresioneze colegii și profesorii. Datorită calităților sale și-a făcut debutul în publicistică în anul 1923, când era încă student și a publicat în Lumea Universitară. La scurt timp după acest moment a început să colaboreze cu numeroase alte reviste ale vremii. Dintre acestea pot fi amintite Contemporanul, Ethos, Luceafărul, Naţiunea, Revista de Filosofie, Revista de Psihologie, Revue d]Esthetique, România Loberă, Societatea de Mâine, Steaua, Sudosteuropa Mitteilungen, Tribuna, Ţara Nouă, Viaţa Românească şi Weitschrift fur Kulturaustausch.
Profesorul Liviu Rusu este autorul mai multor sinteze temeinice şi originale de estetică generală, filosofică şi literară. Una dintre cele mai impresionante este teza lui de doctorat, Essai sur la creative artistique, contribution a une esthetique dinamique, lucrare care a fost susţinută la Sorbona, Paris, în 1935. În cuprinsul acesteia, el a lansat şi argumentat ideea conform căreia opera artistică, indiferent de arta care îi afirmă existenţa, este problema fundamentală a esteticii. De asemenea, a adus explicaţii pentru a face înţeleasă teoria lui, care susţinea că originea creaţiei de artă este un proces complex, dinamic şi dialectic al vieţii. Astfel, viaţa şi realitatea umană, generează arta.31 Această importantă lucrare a fost editată la celebra Bibliotheque de Philosophie Contemporaine.32 O altă operă a lui, deosebit de importantă pentru noi ca români, este Le sens de l’Existence dans la poesie populaire roimaine, care a fost publicată în 1936. Aceasta este o aplicare de folclor a concepţiilor estetice ale autorului. Astfel, despre poezia populară românească, autorul afirma că este „cea mai frumoasă, cea mai adâncă şi cea mai mişcătoare din toate poeziile populare.”33
Printre publicaţiile lui foarte multe sunt cele de psihologie şi estetică. Acestea, majoritatea au fost publicate în perioada 1929 şi 1939, fie în Revista de Psihologie fie în volume colective, cum este Psihologia configuraţiei, care a apărut în anul 1929. Domnul profesor Rusu a publicat şi studii individuale, personale, atât în domeniul psihologiei, cum sunt Principiile de bază ale psihologiei aplicate, sau Problema orientării profesionale, cât şi în domeniul esteticii, dintre care merită amintite Max Dessior, estetecian şi filosof, apărut în 1933, Estetica poeziei lirice, în 1937, Logica frumosului, în 1946, Viziunea lumii în poezia noastră populară. De la resemnare la acţiunea creatoare în 1967, De la Eminescu la Lucian Blaga şi alte studii literare şi estetice, în 1981, sau studiul care a apărut postum, în 1989, Eseu despre creaţia artistică. Contribuţii la o estetică dinamică.34 El este şi autorul unor studii ample de literatură universală şi comparată, dintre care merită amintite Eschil, Sophocle, Euripide, care a apărut în 1961, Eminescu şi Schopenhauer, în 1966 şi Goethe. Câteva astpecte.35
Susţinând o cercetare interdisciplinară a artelor, esteticianul şi-a subsumat cercetările şi domeniile afiliate literaturii, ca teatrul sau muzica. Astfel, el a ţinut şi a publicat ani în şir într-o serie de ziare clujene, cronica teatrală şi muzicală, în cuprinsul căreia obişnuia să exprime impresiile sale de la spectacolele clujene. În ceea ce priveşte teatrul, dragostea lui pentru actul artistic, reiese şi din funcţia de cronicar dramatic, pe care a avut-o în 1939 la ziarul Ţara nouă, sau cea de animator a teatrului studenţesc, din epoca sibiană a universităţii.36 Îndeletnicirea de cronicar dramatic i-a oferit ocazia de a aborda, în câteva situaţii, şi unele probleme privind arta spectacolului, dincolo de graniţele ţării noastre. Astfel, momente din evoluţia teatrului european sunt surprinse de acesta atunci când discută unele piese de Goldoni sau Ibsen, arătând că „meritul lui Goldoni a fost acela de a readuce teatrul pe făgaşul literar al dramei şi aprofundarea lui, sub influenţa lui Moliere, în direcţia comediei de caracter şi moravuri, pe când Ibsen a pus accent pe psihologiile tulburi ale personajelor, pe dinamismul proaspăt al acţunii, pe suflul de eternă umanitate, reuşind să trezească în noi viziunea a ceea ce este etern în sufletul omenesc.”37
Anii din urmă ai peocupărilor sale i-a dedicat lui Titu Maiorescu, iar situaţia lui şi modul în care a fost denigrat de autorităţile comuniste i-a transformat într-o cauză personală. Astfel, el a reuşit să întocmească o adevărată pledoarie pentru adevăr şi respect al valorilor şi a demontat acuzaţiile care i-au fost acestuia aduse, căutând să aducă argumente care să convingă poporul român de nevinovăţia lui Maiorescu.38
În anul 1980 a primit un premiu special din partea Uniunii Scriitorilor pentru întreaga sa activitate.
Bibliografie :
- Cărturari braşoveni- sec. XV-XX. Ghid bibliografic, Braşov
- Clujeni ai secolului 20, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000
- Personalităţi clujene (1800-2007). Dicţionar ilustrat, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007
- Iorga, Nicolae, Corespondenţă, Vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1984
- Iorga, Nicolae, Corespondeţă, Vol. III, Editura Minerva, 1991
- Opriş, Ioan, Alexandru Lapedatu şi contemporanii săi, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 1997
- Coord. Păcurariu, Dim., Dicţionar de literartură română, Scriitori, reviste, curente, Editura Univers, Bucureşti, 1979
- Popa, Mircea, Figuri universitare clujene, Editura Grinta, Cluj-Napoca
- Predescu, Lucian, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1999
- Puşcariu, Sextil, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1978
- Rodan, Victor; Șoimaru, Tudor; Legrel, L. G., În halat și papuci, Editura Vremea, București, 1933
- Rusu, Dorina N., Dicţionarul membrilor Academiei Române 1866-2010, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010
______________________________
Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.
* Email: iulia.puie@bcucluj.ro
1 http://basarabia-bucovina.info/2012/10/04/alexandru-lapedatu-omul-care-a-insotit-tezaurul-romaniei-la-moscova-foto-istorie/, accesat la data 30 ianuarie 2016, ora 13:42.
2 Sextil Puşcariu, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 393.
4 Sextil Puşcariu, op. cit., p. 441.
5 Personalităţi clujene (1800-2007). Dicţionar ilustrat, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 299.
6 Sextil Puşcariu, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 790.
8 Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu şi contemporanii săi, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 1997, p. 164.
9 Clujeni ai secolului 20, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, p. 175.
10 Cărturari braşoveni- sec. XV-XX. Ghid bibliografic, Braşov, 1972, p. 25.
11 Dorina N. Rusu, Dicţionarul membrilor Academiei Române 1866-2010, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, p. 61.
12 Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, Bucureşti, p. 76.
13 Dorina N. Rusu, op.cit., p. 61.
14 Cărturari braşoveni- sec. XV-XX. Ghid bibliografic, Braşov, 1972, p. 25.
15 Dorina N. Rusu, op. cit., p. 62.
16 http://www.compendium.ro/pers_detalii.php?id_pers=2174&prenume_pers=Axente&nume_pers=BANCIU, accesat la data 1.02.2015, ora 5:37.
17 Dorina N. Rusu, op. cit., p. 62.
18 Nicolae Iorga, Corespondenţă, Vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 81.
19 Victor Rodan, Tudor Șoimaru, L. G. Legrel, În halat și papuci, Editura Vremea, București, 1933, p. 183.
20 Lucian Predescu, Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1999, p. 850.
21 Nicolae Iorga, Corespondeţă, Vol. III, Editura Minerva, 1991, p. 297.
22 Lucian Predescu, op. cit., p. 850.
23 Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu şi contemporanii săi, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 1997, p. 47.
24 Clujeni ai secolului 20, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, p. 317.
25 Victor Rodan, Tudor Șoimaru, L. G. Legrel, În halat și papuci, Editura Vremea, București, 1933, p. 181.
27 Lucian Predescu, op. cit., p. 748.
28 Mircea Popa, Figuri universitare clujene, Editura Grinta, Cluj-Napoca, p. 93.
29 Clujeni ai secolului 20, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, p. 284.
30 Dorina N. Rusu, op. cit., 2010, p. 921.
31 Coord. Dim. Păcurariu, Dicţionar de literartură română, Scriitori, reviste, curente, Editura Univers, Bucureşti, 1979, p. 345.
32 Mircea Popa, op. cit., p. 95.
33 Coord. Dim. Păcurariu, op. cit., p. 345.
34 Dorina N. Rusu, op. cit., p. 922.
35 Coord. Dim. Păcurariu, op. cit., p. 345.
36 Mircea Popa, op. cit., p. 96.
38 Mircea Popa, op. cit., p. 107.
