Donaţii şi donatori de prestigiu

Axente Banciu      Joseph Heinrich Benigni von Mildenberg      Marcian Bleahu      Mircea Carp      Amos Frâncu      Gaál Gábor      
Francisc Hossu-Longin      Kemény József      Alexandru Lapedatu      Adrian Marino      Iulian Marţian      Mikó Imre      Horia D. Pitariu      
Ion Raţiu      Liviu Rusu      Gheorghe Sion      Szabó Zoltán      Viorel-Virgil Tilea         

Donatori instituţii: Banca Mondială, Aula Budapesta, Fullbright

Banciu, Axente

Axente Banciu
Banciu, Axente

n. 10 august 1875, Săliște (Sibiu) - m. 1959, Sibiu. Profesor, istoric literar, publicist, membru de onoare al Academiei Române.

A donat bibliotecii întreaga arhivă ce cuprinde manuscrise, material documentar, precum şi o bogată corespondenţă cu importanți istorici și oameni de cultură  cum ar fi : I. Bianu, I. Breazu, O. Ghibu, V. Goldiş, I. Lupaş, I. Muşlea, S. Puşcariu, N. Iorga şi mulţi alţii.

 

Și-a făcut studiile liceale la Sibiu, apoi, la Braşov, pregătirea universitară desăvârșind-o la Facultatea de Litere din Budapesta. În 1898, după terminarea studiilor, revine în Ardeal, unde a funcționat ca profesor suplinitor la Liceul Andrei Şaguna din Braşov. În 1903 a fost numit profesor titular al catedrelor de limba română şi limba maghiară, rămânând pe aceeaşi poziţie până în 1916. Schimbarea cursului carierei și vieții sale s-a datorat retragerii armatei române spre Moldova. Părăsește orașul o dată cu trupele române și se stabilește la Bârlad, unde s-a angajat ca profesor la Liceul Codreanu. O dată cu izbucnirea războiului și pe toată perioada acestuia, liceul s-a închis, astfel că a fost nevoit să își caute un alt loc de muncă. A reușit să se angajeze la Ministerul Instrucţiei, la secţiunea de învăţământ secundar, iar în vara anului 1917 a trecut graniţa în Basarabia. Aici a lucrat o perioadă ca profesor de limba română la Cursurile de învăţători, de la Liceul de Fete Remezova, mutându-se, ulterior, la Chișinău pentru a preda la Liceul Bogdan Petriceicu Hasdeu. O dată cu terminarea războiului, s-a întors în țară, reluându-și postul de profesor la Liceul Andrei Şaguna din Braşov.

Din 1919 și-a început activitatea politică, fiind cooptat, după Unire, ca membru în Marele Sfat al Țării. S-a remarcat și ca inițiator cultural, contribuind activ la îmbunătățirea vieții sociale și culturale a românilor din Brașov.

De-a lungul timpului a desfășurat o foarte bogată activitate publicistică, astfel că, între anii 1929 și 1938, a fost editor al revistei Țara Bârsei, dar și colaborator al revistelor Transilvania, Gazeta Transilvaniei, Societatea de mâine, Familia, Tribuna, Românul (Arad), Dreptatea (Brașov) și Gând Românesc. În cuprinsul acestor publicații pot fi regăsite numeroase articole, recenzii și creații ale lui Axente Banciu, unele semnate cu numele său, altele cu pseudonimele S. Tamba sau N. Hurlup.

În încercarea de a face cunoscute personalitățile Transilvaniei, a evocat în numeroase rânduri contribuția unor oameni de seamă precum: George Bariț, Gheorghe Bogdan-Duică, Vasile Goldiș sau Alexandru Bogdan. A colaborat la revista Societatea de mâine la rubrica „Din dicționarul greșelilor noastre de limbă și ortografie”. În direcția cultivării limbii române, dar, mai ales, în scopul evitării unor calcuri lingvistice din maghiară sau germană (întâlnite des la românii ardeleni), pot fi menționate și lucrările: Câteva spicuiri din dicționarul greșelilor noastre de limbă, Cum vorbim și cum ar trebui să vorbim românește (1913).

A publicat și un volum de poezii, intitulat Iluzie și realitate (1940), dar a tradus și din literatura maghiară, în special, din Petofi Sandor, ale cărui poezii le-a publicat în traducere în Gazeta Transilvaniei, Convorbiri Literare și în Țara Bârsei.

Axente Banciu a fost o personalitate foarte apreciată şi respectată de către contemporani. Pentru meritele sale a fost distins cu ordinele Coroana României (1923) şi Steaua României (1930). Academia Română l-a onorat în 1948, numindu-l membru de onoare. A murit la Sibiu în data de 13 august 1959.

BENIGNI von Mildenberg, Joseph Heinrich

Joseph Heinrich Benigni von Mildenberg
BENIGNI von Mildenberg, Joseph Heinrich

n. 1782, Viena – m. 1849, Sibiu. Istoriograf, etnograf, profesor de drept austriac la Academia juridică săsească din Sibiu. 

 

După moartea lui Benigni, statul a cumpărat, prin decizie imperială (11 iulie 1855), biblioteca sa de 15.000 de volume, donând-o unor biblioteci reprezentative pentru Transilvania. O parte importantă a acestei donații va ajunge și la Cluj.

Tatăl său a fost agent aulic, avocat și notar la Tribunalul Comercial din Viena. Copilul a fost educat în spiritul dragostei pentru învățătură, dar moartea prematură a tatălui l-a obligat, pentru a-și asigura mijloace de subzistență, să îmbrățișeze cariera armelor. Sănătatea șubredă nu i-a permis, însă, să facă o carieră în domeniul militar, astfel că, din 1798, va ocupa diverse funcții oficiale în administrația austriacă. În calitate de concipist militar va fi detașat în 1802, în Transilvania, la Sibiu. După o scurtă întrerupere (1807-1810), când revine la Viena în cadrul Consiliului aulic de război, Joseph Heinrich Benigni von Mildenberg se stabilește definitiv la Sibiu, unde va trăi până la sfârșitul vieții. Aici va ocupa diferite funcții oficiale, devenind, în cele din urmă, director de cancelarie la Comandamentul de la Sibiu, funcție pe care o va ocupa până la pensionarea din iunie 1834. În 1 mai 1822 va primi dreptul de cetățenie al orașului Sibiu, devenind membru al comunității săsești a orașului.

A scris și a colaborat la ziarele Transilvania din Sibiu, precum și la Siebenbürger Boten unde va deveni și redactor șef. Excelează în mai multe domenii cum ar fi : geografia, statistica, precum și literatura, dreptul și istoria. Cunoștea mai multe limbi străine, iar pasiunea sa pentru științele umane și pentru studiu l-a ajutat să-și organizeze o impresionantă bibliotecă. A murit apărându-și convingerile politice, fiind împușcat în noaptea de 11 martie 1849 de către un revoluționar maghiar deoarece Benigni se împotrivea unirii Transilvaniei la Ungaria,  militând, în interesul Austriei al cărei oficial era, pentru păstrarea autonomiei. 

Bleahu, Marcian

Marcian Bleahu
Bleahu, Marcian

n. 1924, Brașov- . Geolog, speolog, profesor universitar, membru titular al Academiei Române

Donația Bleahu cuprinde aproximativ 8500 de titluri, cărți și reviste, publicații din domeniul speologiei, geologiei, geomorfologiei, editate atât în Romania, cât și în străinătate.

 

A urmat şcoala primară şi liceul "Dr. I. Meşotă" în Braşov. A absolvit Facultatea de ştiinţe la Bucureşti şi a obţinut titlul de doctor la Universitatea din Cluj. În 1949 a fost numit asistent la Catedra de Geologie a Universităţii din Bucureşti, unde a predat cursurile de Geologie structurală, Cartografie geologică şi Geologia Cuaternarului. A activat la catedră în intervalul 1949-1962, fiind îndepărtat din învăţământ din cauza originii nesănătoase, considerat de autoritățile comuniste un individ periculos din cauza faptului că vorbea trei limbi străine (!) și preda după ultimele metode de cercetare ale decadentei ştiinţe occidentale.

A revenit în învăţământul superior abia în 1990 când a întemeiat, în frunte cu Prof.dr. Dolphi Drimer şi cu un grup de valoroşi oameni de ştiinţă, cultură şi universitari, prima universitate particulară din România Universitatea Ecologică. A fost decanul Facultății de Ecologie până la împlinirea vârstei de 70 ani, predând din 1990 până în 2001 cursurile de Geologie generală. Dinamica internă şi externă, Geologia României, Geografia fizică a României cu elemente de ecologie, Protecţia naturii şi Probleme globale ale omenirii. Activitatea profesională cuprinde cărți şi lucrări de stratigrafie, paleontologie şi tectonică a Munţilor Apuseni, Munților Bihor, Codru-Moma şi a Munților Metaliferi.

Rezultatele și descoperirile sale s-au concretizat în câteva zeci de lucrări ştiinţifice, în tipărirea mai multor foi de hărţi geologice, Marcian Bleahu fiind coordonatorul primei hărţi geologice complete a României la scara 1 :200.000 în 50 foi. Activitatea din Munţii Apuseni s-a concretizat în două monumentale cărţi de sinteză: Evoluţia geologică a Munţilor Metaliferi şi Geologia Munţilor Apuseni. Un alt merit din domeniul geologiei este organizarea, în 1985, a Muzeului Geologic al României în care, potrivit concepției lui Marcian Bleahu, vizitatorul să poartă parcurge printr-un circuit continuu un manual de geologie complet, începând cu formarea Terrei, trecând prin vârstele geologice succesive, până la formarea bogăţiilor minerale. Muzeul reprezintă astăzi unul din lăcaşurile muzeale de mare interes şi valoare ale Bucureştiului.

Preocuparea profesorului Bleahu pentru noua teorie a dinamicii globului sau tectonica globală,  cunoscută şi ca tectonica plăcilor, i-a adus o largă recunoaștere în plan științific. Astfel, în 1980, Marcian Bleahu a realizat o primă aplicaţie referitoare la Carpaţi, cercetările sale materializându-se în publicații şi conferinţe. În lucrarea monumentală intitulată Tectonica globală sunt prezentate elementele fundamentale ale teoriei revoluţionare a lui Marcian Bleahu, precum şi consecinţele ce decurg de aici. Marcian Bleahu este membru al Academiei elveţiene de fizică şi ştiinţe, Membru titular al Academiei oamenilor de ştiinţă din România şi membru la diferite societăţi ştiinţifice (de geologie, speologie, și geografie, atât  din ţară, cât şi din străinătate). 

Carp, Mircea

Mircea Carp
Carp, Mircea

n. 1923, Gherla (Cluj) – . Militar de profesie, jurnalist, director-asistent la Europa Liberă.

Mircea Carp a donat bibliotecii o arhivă impresionantă cuprinzând articole, editoriale, interviuri, benzi de magnetofon și casete audio cu înregistrări ale emisiunilor de la radio Vocea Americii şi Europa Liberă, precum și multe alte documente valoroase. 

 

Provine dintr-o familie veche moldovenească, tatăl său, Constantin Carp, militar de profesie, fiind originar din Iaşi, iar mama sa, Ecaterina (n. Catargi), se trage din familia cunoscuţilor oameni de stat şi diplomaţi. S-a născut în oraşul Gherla deoarece, în acel moment, tatăl său era comandantul unei unităţi de cavalerie din oraş. Când Mircea abia împlinise vârsta de doi ani, tatăl său a fost mutat la Chişinău.

În cartea de memorii Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!, autorul își rememorează viața, menționând atât locurile prin care, datorită profesiei tatălui, a trecut în anii copilăriei și tinereții, cât, mai ales, oamenii pe care i-a întâlnit și care i-au lăsat amintiri frumoase.

Pentru că își dorea să îmbrățișeze cariera armelor, va urma, începând cu vara lui 1936, Liceul Militar „General George Macarovici” din Iași. A continuat cu Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu. În 1942, când a terminat liceul şi a dat examenul de bacalaureat, România se afla în război, ca aliată a Germaniei. Profitând de acordul care exista între cele două ţări, conform căruia elevii români puteau fi admişi la şcolile militare nemţeşti, tânărul Carp decide să urmeze cursurile Școlii Militare din Berlin. În martie 1943, a primit din partea şcolii gradul de caporal şi a fost trimis pe front, dar, în vara anului următor, i s-a permis să revină în țară ca absolvent al Şcolii de Tancuri Germane.

După război au început epurările din armată, fiind dat afară în 1946. A reușit să plece din țară în 1948. În perioada azilului din Austria a activat timp de trei ani şi jumătate în armata Statelor Unite, staționată în Salzburg, oraş care se încadra în zona americană de influenţă. A emigrat (1951) în Statele Unite prin intermediul unei vize speciale, devenind ziarist. A fsot şef al secţiei de limba română şi corespondent pentru Europa la postul de radio Vocea Americii. A realizat numeroase reportaje şi interviuri cu reprezentanţi ai diasporei româneşti din America,  fiind cunoscut sub pseudonimul Dan Mircescu sau Mihai Şoimu. În perioada exilului a vizitat România de treisprezece ori, însoțind doi președinți americani, în 1969, pe Richard Nixon și, în 1975, pe Gerald Ford. După moartea primei soții, s-a stabilit în Munchen, continuând să activeze în serviciul postului de radio Vocea Americii. În Europa a cunoscut-o pe Gabriela, cea de-a doua soţie, o româncă refugiată în Munchen, cu care s-a şi căsătorit în data de 6 februarie 1976. A devenit redactor al departamentului Politic şi, apoi, director adjunct al postului de radio Europa Liberă.

Donaţia Mircea Carp oferită Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" conţine, printre altele, corespondenţa dintre Mircea Carp şi Regele Mihai I, interviuri cu personalităţi româneşti din exil, documente personale, autobiografii, fotocopii, reacţii din presă, precum și casete audio cu înregistrări ale emisiunilor de la radio Vocea Americii şi Europa Liberă, dar şi multe alte documente vizând aspecte ale realității din România comunistă, cu un real potenţial de cercetare pentru istoria presei şi a radioului din timpul Războiului Rece.

Pentru toată munca pe care a depus-o în favoarea ţării, atât la Vocea Americii, cât și la Europa liberă, Mircea Carp a fost decorat de preşedintele Emil Constantinescu, în data de 1 decembrie 2000, cu ordinul ”Steaua României”, în grad de comandor.

Frâncu, Amos

Amos Frâncu
Frâncu, Amos

n. 1866, Baia de Criș (Hunedoara) – m. 1933, Cluj. Avocat, om politic, apărător al memorandiștilor în anul 1894 și militant pentru Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Fondul Amos Frâncu, conținând material documentar de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea, cuprinde corespondenţa particulară și politică (corespondenţa cu "Astra"), acte, manuscrise, concepte, declaraţii, petiţii, precum și alte documente referitoare la activitatea politică a lui Amos Frâncu.

 

Amos Virgiliu Frâncu s-a născut la data de 28 ianuarie 1866, la Baia de Criș, unde tatăl său era proto-fisc comitantes. Rămânând orfan de tată, la vârsta de 6 ani, copilul a fost crescut de mamă, care s-a dedicat cu totul educației acestuia. Familia s-a mutat Sibiu, unde Amos va urma liceul catolic de stat, evidențiindu-se ca un elev eminent. La vârsta de 18 ani va ajunge la Facultatea de drept din Budapesta, fiind promovat doctor „sub auspictis regis”. După un an petrecut la Paris, s-a întors la Budapesta, pentru îndeplinirea stagiului de avocat. După încheierea stagiului, a revenit în țară, la Sibiu, unde va deschide un birou de avocat.

S-a stabilit, în cele din urmă, la Cluj, unde ajunge unul dintre cei mai importanți avocați ai Ardealului. Aici s-a remarcat, mai ales, în procesul Memorandumului (1894), ca apărător al liderului Partidului Național Român, dr. Ioan Rațiu. Impulsionat de importanța momentului istoric, în 1918 se va afla în fruntea gărzilor naționale românești. După Unire, va pleda în favoarea locuitorilor din Apuseni, în procese legate de dreptul de proprietate asupra pădurilor. În cadrul Frăției de cruce a Moților pe care a înființat-o la Cluj, și-a dedicat ultimii ani de viață operei de ajutorare și emancipare a locuitorilor din Țara Moților.

A murit la data de 3 noiembrie 1933, sărac și fără descendenți, nefiind căsătorit. Cortegiul funerar a fost întâmpinat pe tot parcursul său, până la Baia de Criș, cu manifestări emoționante de simpatie. Amos Frâncu a fost înmormântat în cimitirul greco-catolic din Baia de Criș, aproape de gorunul lui Horea și de mormântul lui Avram Iancu. Întreaga presă românească i-a dedicat emoționante panegirice.

Gaál Gábor

Gaál Gábor
Gaál Gábor

Filosof şi redactor al revistei Korunk. 

Din 1926, a devenit colaborator la Ellenzek şi Keleti Ujsag, iar din 1929, redactor la Korunk. Din 1946 devine profesor la Catedra de Filosofie a Universităţii Bolyai şi redactor şef la Utunk, precum şi liderul Uniunii Scriitorilor Maghiari din România. Începând cu 1950 a fost numit profesor la Catedra de Litere. Biblioteca sa, însumând un număr de 1296 titluri, a fost donată în 1982 Bibliotecii Centrale Universitare. 
 

Hossu-Longin, Francisc

Francisc Hossu-Longin
Hossu-Longin, Francisc

n. 1847, Zam (Hunedoara) – m. 1935, Băsești. Avocat, om politic, publicist.

 

Fondul Hossu-Longin cuprinde un bogat material arhivistic, însumând acte și documente cu conţinut politic, cultural, administrativ și juridic, ce acoperă aproape un secol din istoria Transilvaniei (1848 – 1934). Cuprinde acte și documente referitoare la familia Hossu, precum și o serie de documente privind activitatea Partidului Naţional Român, de la înființarea acestuia până în 1918. Din activitatea de avocat a lui Francisc Hossu-Longin se păstrează mărturii, discursuri, articole privitoare la procesele la care a participat, fie în calitate de apărător, fie ca inculpat. O parte însemnată a fondului o reprezintă și corespondenţa lui Francisc Hossu-Longin, dintre care amintim schimbul de scrisori pe care l-a avut de-a lungul vieții (1878 – 1935) cu diverse personalități ale vieții și scenei politice românești.

A fost fiul lui Mihai Lupu-Hossu şi al Aloisei (n. Pandak). Studiile primare le-a desfășurat, pe rând, la Deva şi Orăştie, dar, din păcate, moartea prematură a părinților săi i-a schimbat radical cursul vieții. Tutela copilului a fost încredințată celei mai apropiate rude în viață, respectiv o mătuşă care locuia în Beiuş. Aici și-a început studiile liceale, pe care le-a continuat la Alba-Iulia, Cluj şi Orăştie. Despre mătuşa sa va mărturisi, mai târziu, că a fost o femeie lipsită de sentimente, care i-a provocat nenumărate greutăţi, privându-l și de o bună parte din moștenirea care i se cuvenea după dispariția părinților. După mai multe schimbări de domiciliu, a plecat, în 1868, la Pesta, pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept. În timpul studenţiei a devenit membru al Societăţii „Petru Maior”, societate care oferea tinerilor români veniţi din diferitele regiuni ale Imperiului ocazia de a se întruni şi de a-și stimula reciproc preocupările intelectuale. Datorită stăruinței și, mai ales, seriozității cu care trata toate sarcinile și activitățile în care era implicat, i s-a oferit postul de bibliotecar al Astrei. Anii petrecuţi la Pesta au avut o contribuţie substanţială în formarea personalității tânărului care, pe lângă faptul că și-a desăvârșit educația, a izbutit să pătrundă și să cunoască cercurile înalte ale societății, consolidându-și relațiile sociale. Întorcându-se în 1872, în țară, s-a stabilit la Deva. A devenit rapid membru în Comitetul de Conducere al Partidului Naţional Român, după ce iniţial fusese chiar secretarul Conferinţei de constituire a partidului. Un rol important în ascensiunea politică și în crearea imaginii sale publice l-a avut calitatea de avocat al apărării în procesul Memorandumului. Astfel, în perioada dualismului austro-ungar, a fost recunoscut ca un constant apărător al românilor şi al drepurilor naţionale, fiind unul dintre cei mai activi animatori ai scenei politice românești care pleda în favoarea unificării.

Francisc Hossu-Longin a fost și un susţinător neobosit al egalităţii drepturilor femeilor cu cele ale bărbaţilor, astfel că a fost mereu alături de Elena Pop Hossu-Longin, fiica lui Gheorghe Pop de Băseşti, care i-a devenit soţie în 1882. Activitatea sa politică și culturală a fost mereu însoțită și de una publicistică. În lupta pentru îndeplinirea idealurilor naționale, a publicat și colaborat cu revistele Gazeta Transilvaniei, Familia şi Gura Satului. În cuprinsul acestora a publicat, pe lângă lucrări de interes politic și social, și numeroase materiale literare sau de interes general. În timpul primului război mondial şi-a păstrat poziția de independență, refuzând să semneze declaraţia de loialitate faţă de guvernul din Budapesta, în tot acest timp angajându-se activ în lupta pentru întregirea naţională. În 1 decembrie 1918, pe scena Adunării de la Alba-Iulia, a jucat un rol însemnat. După Unire, Francisc Hossu-Longin  s-a retras din viaţa publică.

După anul 1920, s-a mutat la Băseşi (Sălaj), locul de origine al familiei soției sale, unde a locuit până în 12 februarie 1935, când s-a stins din viață.

A lăsat în urma sa o vastă corespondenţă şi documente care astăzi se află la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj. În perioada 1923 şi 1932 a redactat Amintiri din viaţa mea, sub forma a opt caiete manuscrise care, împreună cu celelate comori ale sale, au fost donate bibliotecii. Aceste caiete au fost editate postum, în 1975 şi cuprind informaţii din anii copilăriei şi adolescenţei sale. În aceste amintiri sunt reconstituite fără pretenţii literare, dar cu savoare, moravuri şi întâmplări caracteristice vieţii transilvănene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, completate fiind şi de un bogat material documentar istoric. 

Kemény József

Kemény József
Kemény József

De formaţie jurist, a studiat la Academia de Drept din Cluj. 
A lucrat o perioada la Trezoreria din Sibiu. În 1835 demisionează şi se implică în viaţa politică. 

 

Din 1846 se retrage din viaţa publică şi se dedică exclusiv cercetării istoriei şi vestigiilor Transilvaniei. 

Lapedatu, Alexandru

Alexandru Lapedatu
Lapedatu, Alexandru

n. 1876, Cernatul Săcelelor (Brașov) – m. 1950, Sighet. Istoric, academician, om politic.

Prin donațiile făcute Bibliotecii Universității din Cluj i se păstrează un loc de cinste în Cartea de aur a donatorilor noștri, iar Sala Profesori a bibliotecii îi poartă și astăzi numele.

Tatăl său a fost profesorul Ion Lapedatu, mama sa fiind fiica unui negustor înstărit. Ca student a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, având prilejul de a se specializa în studiul istoriei medievale și de a se iniţia în cercetarea monumentelor istorice medievale. După finalizarea studiilor, a predat o perioadă la Liceul Andrei Șaguna din Brașov, apoi a lucrat ca cercetător la Biblioteca Academiei. A predat Istorie Veche la Universitatea din Cluj, fiind prețuit atât de către studenți, cât şi de către colegi. Unul dintre cei care i-au apreciat calitățile a fost chiar amicul său, Sextil Puşcariu, primul rector al Universității din Cluj. În perioada 1921-1922, în care a fost profesor la Facultatea de Litere şi Filosofie, a ocupat și funcţia de decan, apoi pe cea de prodecan.

Pasiunea și interesul pentru istorie l-au determinat pe Alexandru Lapedatu să depună eforturi mari în vederea creării la Cluj a unei instituții consacrate exclusiv cercetării istorice. Astfel, el a fost unul dintre fondatorii, apoi co-directorii Institutului de Istorie Națională din Cluj. A ocupat, de-a lungul timpului, funcții importante în cadrul unor instituții ale statului, cum a fost cea de director general al Arhivelor Statului, academician şi preşedinte al Academiei Române.

Activitatea politică a început-o în 1922, când a fost ales deputat al Partidului Naţional Liberal. Astfel, în perioada interbelică a făcut parte din guvernele liberale, ocupând diferite funcții. În timpul în care a avut funcția de secretar al Comisiei Monumentelor Istorice s-a ocupat de redactarea a două lucrări impresionante: Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice şi Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice.  În cuprinsul lor s-a făcut inventarul și prezentarea tuturor comorilor naţionale ale statului român.

Activitatea academică, universitară, precum și cea politică, completată de cea culturală şi publicistică, nu i-au adus doar satisfacții materiale și sociale, ci și admirația și respectul Regelui Ferdinand I. În timpul vieții, Alexandru Lapedatu a devenit membru a numeroase societăţi şi comisii culturale şi a colaborat la numeroase reviste ştiinţifice şi literare.

Din păcate, o dată cu schimbarea regimului politic și cu reorganizarea Academiei, în data de 9 iunie 1948, i se retrage calitatea de membru, fiind arestat în mai 1950, alături de alți lideri liberali şi întemniţat la Sighet. În 30 august același an, a murit în închisoare. Cauza morții pare să fi fost asfixierea, deoarece fiind bolnav de astm, Alexandru Lapedatu nu a putut supraviețui regimului cumplit din temniță.

A lăsat în urma sa o operă prestigioasă. Printre lucrările sale cele mai repezentative amintim: Documente istorice din arhivele Braşovului (1903), Vlad-Vodă Călugărul, 1482-1496. Monografie istorică (1903), Ștefan cel Mare (1904), Activitatea istorică a lui Nicolae Densusianu (1846-1911) (1912), Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrate (1914), Un mănunchi de cercetări istorice (1915), Miscellanae. Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale şi politice (1925). A scris monografii despre personalitățile istorice românești, cum ar fi:  Radu cel Frumos, Petru Maior, Mihnea cel Rău, dar și despre mulţi alţii.

 

Marino, Adrian

Adrian Marino
Marino, Adrian

n. 1921, Iași – m. 2005, Cluj. Istoric literar, critic, ideolog.

Întreaga bibliotecă, conţinând peste 10.000 de cărţi, reviste, extrase româneşti şi străine, corespondenţă, precum şi documente de arhivă, a revenit, prin voința testamentară a lui Adrian Marino, Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj. Sala destinată doctoranzilor și tinerilor cercetători îi poartă astăzi numele.

Adrian Marino s-a născut în data de 5 septembrie 1921, în Iași, ca fiu al inginerului Nicolae Marino și al Nataliei (n. Nicolau). Și-a început studiile universitare la Iași (1941), dar le-a continuat la București. A debutat publicistic în Jurnalul literar (1939), fiind încă elev. În 1947 și-a susținut doctoratul în Litere cu teza Viaţa lui Alexandru Macedonski. Cariera universitară, abia începută, i-a fost curmată brusc, în 1947, când a fost arestat pentru participarea la cercul ilegal de studii al Tineretului țărănist. După opt ani de detenție, este deportat în Bărăgan, cu domiciliul forțat la Lătești (1957-1963). Din 1964 se va stabili la Cluj, orașul soției sale Lidia Bote, reluându-și activitatea de istoric și critic literar. A debutat editorial în 1966 cu Viaţa lui Macedonski, volum distins cu Premiul Academiei Române. Între anii 1966-1989 a desfășurat o activitate laborioasă de istoric și critic literar, colaborând la numeroase reviste românești și străine, publicând o serie de cărți și studii care i-au adus o binemeritată notorietate. A izbutit, în ciuda vremurilor, să-și păstreze libertatea de creație, continând să scrie și să publice cărți de referință în critica ideilor și a hermeneuticii literare. Menționăm câteva dintre ele: Opera lui Alexandru Macedonski (1967), Introducere în critica literară (1968), Modern, Modernism, Modernitate (1969), Dicţionar de idei literare, I, A-G (1973), Olé! España! (1974), Carnete europene (1976), Prezenţe româneşti şi realităţi europene (1978), L'hermeneutique de Mircea Eliade (1981), Etiemble ou le comparatisme militant (1982), Hermeneutica ideii de literatură (1987) etc.  

A continuat și după 1990 cercetarea literară, desăvârşind masiva lucrare Biografia ideii de literatură în cinci volume. S-a implicat mai ales în sfera criticii de idei, a ideologiei politice, publicând: Evadări în lumea liberă (1993), Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale (1995), Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română (1996), Cenzura în România. Schiţă istorică introductivă (2000), Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România (2001) etc.

A murit în 17 martie 2005, lăsând în urma sa o vastă operă, neizbutind, însă, să ducă la bun sfârșit proiectul căruia i-a dedicat ultimii ani din viață: o critică a ideii de libertate și cenzură în România, idee schițată în ultimele texte scrise. La cinci ani de la dispariția sa, cartea de memorii, intitulată Viața unui om singur, a stârnit o serie de polemici referitoare la personalitatea autorului. Dincolo de aceste controverse, Adrian Marino rămâne în conștiința contemporanilor un mare erudit, un om de cultură și un critic remarcabil. Cei care frecventează Sala „Adrian Marino” din Biblioteca Centrală Universitară din Cluj nu pot să nu fie impresionați de valoarea, bogăția și diversitatea cărților care i-au aparținut. 

Marţian, Iulian

Iulian Marţian
Marţian, Iulian

n. 23 iunie 1867, Mintiu (Bistrița Năsăud) – m. 1937, Mintiu. Istoric, membru de onoare al Academiei Române.

Donaţia familiei Marţian cuprinde numeroase rarităţi bibliofile, dintre care menționăm Tetraevangheliarul lui Coresi, tipărit la Braşov în 1561 (cea mai veche carte românească păstrată în biblioteca noastră).  Pe lângă cele aproximativ 900 de volume de carte latină şi germană din secolele XVII-XIX, donația Marțian mai cuprinde câteva documente medievale importante (începând cu secolul al XIII-lea), precum şi 120 de stampe şi reproduceri valoroase.

După studiile elementare, Iulian Marțian urmează şase clase la liceul grăniceresc din Năsăud (1877 - 1883), apoi Şcoala Militară din Sibiu, absolvită în anul 1887, când devine ofiţer de infanterie în armata imperială austro-ungară. Activează în garnizoanele Triest, Sarajevo, Braşov, Lemberg, Cluj, Dej şi Bistriţa. Ajungând la gradul de maior, este trecut la cerere, în rezervă, stabilindu-se, în anul 1904, la Năsăud. Pasionat de arheologie și de istorie, Iulian Marțian a colecţionat documente și cărţi preţioase privind prezenţa şi continuitatea românilor în Ardeal. De-a lungul vieţii a desfăşurat o bogată activitate de istoric şi cercetător, preocupările sale în domeniul istoriei şi arheologiei concretizându-se în studii de specialitate, cum ar fi : Repertoriul arheologic pentru Ardeal, publicat în limba germană, la Viena, în 1909. O ediţie îmbunătățită a lucrării a fost tipărită în limba română la Bistriţa, în anul 1920. A mai publicat: Urme din războaiele romanilor cu dacii, Cluj, 1921 sau Ardeal. Istorie și toponimie, Bistrița, 1924. A contribuit cu studii și articole la diferite publicații de istorie sau de cultură: Gazeta Transilvaniei, Arhiva Someşeană, Ţara Năsăudului, Înfrăţirea, Tribuna etc. Alături de arhivarul Iuliu Moisil şi de profesorul Virgil Sotropa (directorul revistei Arhiva Someşeană) fondează Muzeului Năsăudean. Pentru întreaga contribuție la cunoașterea istoriei naționale, este ales, în anul 1933, membru de onoare al Academiei Române.

Mikó Imre

Mikó Imre
Mikó Imre

n. 1805, Haghig (Covasna) – m. 1876, Cluj. Om politic și de stat, de formație jurist și economist, patron al artelor.

După decesul lui Mikó Imre, o parte a bibliotecii personale a fost donată Muzeului Ardelean de către familia sa, ajungând, apoi, și în colecțiile Bibliotecii Universitare care a pus-o la dispoziția cercetărilor și studenților.

Născut într-o veche familie nobiliară, şi-a petrecut copilăria la Ocna Mureş. A absolvit Colegiul Bethlen din Aiud, finalizându-şi studiile de drept la Târgu Mureş. După încheierea studiilor, a devenit funcţionar în cadrul Guvernului Ardelean (Gubernium). În 1847 va fi numit preşedintele Vistieriei Ardelene, dobândind, un an mai târziu, funcţia de guvernator al Transilvaniei. Printr-un ordin al Guvernului de la Viena, din decembrie 1848 până în octombrie 1849, a fost reţinut în arest la Olmutz. La întoarcerea în Transilvania, a regăsit o ţară care încerca să-şi revină în urma revoluţiei de la 1848 şi a conflictelor militare. În aceste condiţii, şi-a propus să reorganizeze societatea maghiară dezintegrată din cauza guvernării absolutiste de la Viena, considerând că redeschiderea instituţiilor dizolvate, precum şi întemeierea unor instituţii noi reprezintă o prioritate politică pentru Transilvania. În îndeplinirea acestor proiecte, contribuţiile sale financiare au fost impresionante, fiind denumit, din aceste considerente, "Széchenyi din Transilvania". Carisma şi personalitatea, precum şi erudiţia excepţională au stat la baza alegerii sale, între 1853-1876, în funcţia de preşedinte sau curator general al unor instituţii culturale şi ştiinţifice din Transilvania: Societatea Muzeului Ardelean, Societatea Maghiară de Economie, Teatrul Naţional din Cluj, Episcopia Reformată din Ardeal şi Colegiul Bethlen din Aiud. Pentru scurt timp a fost reales guvernator al Transilvaniei (în 1861), apoi ministru al transporturilor (1867-1868). De asemenea, a devenit preşedintele Societăţii Maghiare de Istorie (1867-1876) şi deputat al Clujului (1866-1876) în Parlamentul Ungariei.

În calitate oficială de conducător al instituţiilor amintite, contele Imre Mikó a lăsat o vastă corespondenţă, printre scrierile sale numărându-se şi o serie de discursuri, considerate astăzi surse autentice pentru studierea istoriei instituţiilor Transilvaniei. Înfiinţarea Societăţii Muzeului Ardelean, sprijinită de comunitatea maghiară din Transilvania, a fost cea mai importantă realizare a contelui Imre Mikó. Societatea a desfăşurat o activitate ştiinţifică proeminentă, îndeplinind atât funcţii muzeale, cât şi sarcini academice, contribuind astfel şi la fondarea unui patrimoniu de documente istorice şi de ştiinţe naturale. În 1872, Biblioteca Muzeului Ardelean, cuprinzând peste 30.000 de volume, a fost pusă la dispoziția Bibliotecii Universitare pentru studiu și cercetare.

Pitariu, Horia D.

Horia Pitariu
Pitariu, Horia D.

n. 9 aprilie 1939, Orăștie  – m. 2010, Cluj. Profesor universitar, specialist în domeniul psihologiei muncii și organizaționale.

 

În luna iunie 2010, biblioteca universitară din Cluj şi-a îmbogăţit colecţiile cu o donaţie semnificativă de cărţi şi periodice din domeniul psihologiei şi pedagogiei. Donaţia, cuprinzând o parte din biblioteca personală a regretatului profesor Horia Pitariu, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Psihologie-Pedagogie, a fost oferită bibliotecii noastre din partea familiei Pitariu, fiind integrată în fondul de publicaţii al Bibliotecii de Psihologie-Pedagogie şi pusă la dispoziţia publicului în sistemul accesului liber la raft. Printre volumele donate se găsesc atât publicaţii în limba română, cât şi în limbi străine: engleză, franceză, germană şi maghiară.

Profesorul Horia Pitariu a fost o personalitate remarcabilă în domeniul psihologiei muncii și a pshihologiei organizaționale la dezvoltarea căruia a contribuit într-un mod determinant fiind, prin activitatea didactică, dar și prin bogata muncă de cercetare, un reprezentant de vârf al Școlii românești de psihologie. Membru a numeroase organizații profesionale interne și internațioanale, colaborator a unor importante instituții academice străine, profesorul Horia Pitariu și-a dedicat întreaga viață activității didactice, contribuind la formarea unor generații întregi de studenți. Creator și inovator, deopotrivă, a studiat și efectele psihologice ale interacțiunii dintre om și calculator, numărându-se printre primii în țara noastră care s-au preocupat de aceste aspecte. 

Raţiu, Ion

Ion Raţiu
Raţiu, Ion

n. 1917, Turda (Cluj) – m. 2000, Londra.  Om de afaceri, politician, jurnalist, de profesie avocat. 

A donat tot fondul de carte, publicații periodice, documente și manuscrise Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, unde s-a constituit un fond special care îi poartă numele. Acest fond este deosebit de important pentru toți istoricii care studiază perioada Războiului Rece și relațiile țărilor din Blocul Estic cu Occidentul.  

 

Ion Augustin Nicolae Raţiu s-a născut la Turda, unde și-a petrecut copilăria şi tinereţea. Studiile liceale le-a făcut la Turda şi Cluj, continuându-și studiile universitare la Cluj, unde, în 1938, îşi ia licenţa în Drept. Încă din ultimul an de studii începe să lucreze în biroul avocatului Ionel Pop, nepot al lui Iuliu Maniu şi fost vicepresedinte al Camerei Deputaţilor. Armata o face la şcoala de ofiţeri de rezervă de la Craiova, încheindu-și stagiul ca şef de promoţie. În februarie 1940 este numit în Ministerul de Externe şi trimis în misiune la Legaţia Română de la Londra (unde se găsea şi unchiul său, ambasadorul Viorel Virgil Tilea). Decizia mareşalului Antonescu de a se alia cu puterile Axei îl determină pe tânărul Raţiu să demisioneze din post şi să ceară azil politic în Anglia. Va obţine o bursă la St. John's College din Cambridge, unde va studia timp de trei ani Ştiinţele Economice. În perioada petrecută la Cambridge, va susţine o serie de emisiuni radio pe teme politice, abordând, în special, problema Transilvaniei și a Dictatului de la Viena. Deşi tânăr, este cooptat în Comitetul Executiv al "Mişcării Românilor Liberi", comitet care s-a opus intrării României în război alături de Germania nazistă, susținând că locul României ar trebui să fie alături de marile puteri din Occident, care au sprijinit, în 1918, crearea României Mari. După încetarea războiului, în 1945, Ion Rațiu se va căsători la Londra cu Elisabeth Pilkington, cu care va avea doi copii: Indrei şi Nicolae. O dată cu instaurarea regimului comunist în România, Ion Raţiu, conștient de soarta care l-ar aștepta dacă ar reveni în țară, decide să rămână cu familia în Anglia. Se va angaja la agenţia de presă americană International News Service (astăzi, parte a United Press International). În timpul Conferinței de Pace, în calitate de corespondent de presă, Ion Rațiu va scrie despre semnificația tratatelor de pace cu ţările din Balcani, în special, despre cel cu România. Pe parcursul semnării tratatelor, a avut ocazia să urmărească delegaţia oficială a României, dar contactele sale s-au limitat numai la delegaţia neoficială de români, precum și la cunoscuții occidentali. După Conferinţa de Pace, va continua să lucreze o vreme în presă, realizînd, însă, că, fără resurse economice serioase, îi va fi imposibil să-și împlinească proiectele de sprijin pentru România, rămasă, după război, în sfera de influență sovietică. Astfel, s-a angajat la o companie maritimă, ocupându-se și de transmisiuni la radio. În 1955 va începe editarea unui buletin de ştiri săptămânal în limba engleză, Free Romanian Press - cu scopul de a informa Occidentul, mai ales ziarele, deputaţii şi oamenii politici influenţi din Anglia, despre situaţia din România. După 20 de ani, a izbutit să transforme această publicaţie într-o mică revistă sapirografiată, o broşură cu apariție lunară, bilingvă. În anul 1965 este înfiinţată Asociaţia ACARDA (Asociatia Culturala a Românilor din Anglia), al cărei preşedinte va fi ales Ion Raţiu. Deşi i se spunea asociaţie "culturală", potrivit tradiţiei ardeleneşti, cultura nu exclude politica, dimpotrivă, o cuprinde, armonizând aspiraţiile româneşti de afirmare democratică și de libertate. La un an după înfiinţarea Uniunii Românilor Liberi (1984), la Geneva, a apărut "Românul Liber", în două ediții (română și engleză). Ca om de afaceri, Ion Raţiu va izbuti să-și înființeze în 1957 propria companie maritimă, continuând această activitate până în 1975, când, la vârsta de 58 de ani, va decide să se dedice în întregime problemei româneşti. A devenit, astfel, una dintre cele mai sincere si consecvente voci ale opoziţiei împotriva lui Nicolae Ceaușescu şi a regimului căruia i s-a opus cu curaj și îndârjire.

În 25 decembrie 1989, Raţiu iniţiază o largă campanie de ajutorare a României, coordonată de "Relief Fund for Romania", cu sediul central la Londra, instituţie de caritate care a adus în România, numai în 1990, medicamente, alimente şi îmbrăcăminte estimate la peste 10 milioane de lire sterline. În 1990, se întoarce în România, candidând din partea PNŢCD pentru preşedinţia României, clasându-se pe locul trei. La alegerile din 1990, respectiv din 1992 este ales deputat de Cluj din partea PNŢCD, iar în 1996 este ales deputat de Arad, tot din partea PNŢCD. Ion Raţiu a trecut în nefiinţă la Londra, după o scurtă boală, înconjurat fiind de familia sa. Conform dorinţelor sale, trupul său a fost depus în ianuarie 2000 în oraşul său natal Turda. La funeralii au luat parte peste 10,000 de persoane. 

Rusu, Liviu

Liviu Rusu
Rusu, Liviu

n. 1901, Sărmașu (Mureș) – m. 1985, Cluj. Estetician, istoric literar, docent în psihologie. 

 

Tatăl său, Constantin Rusu, a fost  preot. Mama, Ema (născută Turi), s-a ocupat exclusiv de creșterea și educația copilului. Primele trei clase primare le-a urmat în localitatea natală, continuând, între anii 1912-1920, cursurile Liceului Evanghelic German din Bistriţa. S-a înscris la Facultatea de Drept, de la Universitatea din Cluj, dar, după primul an, în 1921, a abandonat această specializare în favoarea Facultății de Litere. Și-a finalizat studiile superioare în anul 1925, începându-și încă din timpul studenției, cariera universitară. Datorită faptului că literatura şi filologia nu au fost singurele sale pasiuni, a activat în timpul studiilor (1923-1925) la Institutul de Psihologie din Cluj, fiind asistent al profesorului Florin Ştefănescu Goangă. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Liviu Rusu a decis ca, la studiile de doctorat, să se orienteze înspre psihologie, astfel încât, în 1928 și-a susţinut teza cu titlul Selecţia copiilor dotaţi. Fiind animat de o puternică dorinţă de cunoaştere şi documentare, a decis, în același an, să îşi continue specializarea la Leipzig, Berlin şi Hamburg. În 1929 s-a întors în ţară, ocupând funcţia de asistent în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. Doi ani mai târziu a obținut titlul de docent în psihologie, cu teza intitulată Aptitudinea tehnică și inteligența practică. Această funcție a ocupat-o până în anul 1938, când a devenit profesor universitar. Anii de specializare la Paris (1933-1935) au însemnat pentru Liviu Rusu și o cotitură înspre studiile de estetică, luându-şi doctoratul la Sorbona, sub conducerea renumitului Charles Lalo. Teza principală a fost publicată în acelaşi an, în celebra colecţie Bibliothèque de la Philosophie, devenind o lucrare de notorietate internaţională.

În 1948, însă, asemeni altor universitari clujeni, a fost silit de către autoritățile comuniste să plece din învăţământ. Împărtășind aceeași soartă cu poetul Lucian Blaga, a izbutit cu greu să-și găsească un loc de bibliotecar, iar, mai apoi, de cercetător în cadrul Bibliotecii Filialei din Cluj a Academiei Române. În anul 1961 i s-a permis să revină în învăţământul universitar, ca profesor de literatură universală şi comparată.

Debutul în publicistică datează din anul 1923, în Lumea Universitară. De-a lungul anilor a colaborat la numeroase alte reviste ale vremii: Contemporanul, Societatea de Mâine, Ţara Nouă, Ethos (Paris), Luceafărul, Naţiunea, Revista de Filosofie, Revista de Psihologie, România Liberă, Steaua, Tribuna, Viaţa Românească etc.

Liviu Rusu este autorul unor lucrări fundamentale, atât în domeniul psihologiei, cum sunt Principiile de bază ale psihologiei aplicate sau Problema orientării profesionale, cât şi în domeniul esteticii, cum ar fi: Estetica poeziei lirice (1937), Logica frumosului (1946), Viziunea lumii în poezia noastră poulară. De la resemnare la acţiunea creatoare (1967), De la Eminescu la Lucian Blaga şi alte studii literare şi estetice (1981). A murit în anul 1985. 

Sion, Gheorghe

Gheorghe Sion
Sion, Gheorghe

n.18 sept. 1855, Odobești – m. 1944, Cluj. Magistrat de formație. Colecționar de carte veche și obiecte de artă.

Între anii 1922 - 1923 a donat Bibliotecii Universităţii "Regele Ferdinand" cea mai însemnată parte a colecţiei sale, cuprinzând 4.500 de cărţi, 2000 de stampe, câteva sute de fotografii, 200 de hărţi, monede, precum şi numeroase cărţi poştale.

Provine dintr-o familie veche moldovenească. Mama sa, Elena Bontaș, una dintre cele mai distinse şi influente femei din societatea timpului, s-a ocupat cu grijă de educația sa, alegând pentru fiul ei cele mai bune școli. În 1869, Iorgu - cum era numit în familie - se înscrie la Institutului Academic din Iași, unde va trece, în 1874, bacalaureatul. Mama şi unchiul său, poetul Gheorghe Sion, membru al Academiei Române, şi-au dorit foarte mult ca Iorgu să urmeze cursurile unei facultăţi din Bucureşti, dar el va decide să-şi finalizeze studiile la Paris, părăsind țara în toamna anului 1874. La plecare, tânărul Sion avea asupra sa scrisori de recomandare ce i-au permis să frecventeze cele mai influente cercuri româno-franceze de la Paris. Una dintre scrisori provenea chiar de la cunoscutul om politic Costache Negri care, datorită relației apropiate cu familia Cuza, i-a deschis tânărului student casa Doamnei Elenei Cuza, asigurându-i un contact prețios cu distinsa societate românească din Paris. Astfel, la recomandările şi sub îndrumarea secretarului Doamnei Elena şi ale lui Baligot de Beynen, fostul secretar al domnitorului, precum şi ale unchiului său, Vasile Alecsandri, Iorgu a reuşit să cunoască importanți dascăli și oameni de cultură care i-au călăuzit drumul spre învăţătură şi cunoaștere. Gheorghe Sion a fost un student foarte apreciat și, învățând foarte repede limba franceză, a reuşit să-şi impresioneze profesorii cu mintea sa sclipitoare. În perioada 1876-1877, a înfiinţat la Paris Societatea Română, o asociație culturală pentru românii de la Paris. A fost ales preşedinte al acestei organizaţii, ca semn al admiraţiei şi respectului de care se bucura în rândul elitei culturale româneşti din capitala Franței. De la Paris s-a întors cu o solidă pregătire juridică, fapt care i-a permis să intre în magistratură și să urce foarte repede treptele ierarhiei judecătorești.

Mai întâi, a funcționat în București, dar s-a declarat nemulțumit de mediul sufocant al capitalei, cerând să fie transferat mai aproape de meleagurile sale natale. La scurt timp, după plecarea din București, este numit, în data de 21 aprilie 1879, președinte al Tribunalului din Piatra Neamț. Ascensiunea profesională a continuat, astfel încât, în martie 1880, a fost numit prim-procuror la Tribunalul din Iași, iar trei ani mai târziu a devenit procuror la Curtea de Apel din același oraș.  Spre bătrâneţe, simţindu-se chemat de meleagurile sale natale, s-a stabilit la moşia din Brăteşti, judeţul Bacău, unde a adunat cu mult drag tot ce i-a amintit de trecutul familiei sale şi al tuturor românilor. Întreaga activitate publicistică a lui Gheorghe Sion se bazează pe o vastă cunoaștere a istoriei și literaturii românești vechi, dar și pe studii de drept și jurisprudență.

În toate călătoriile sale din țară și străinătate, Gheorghe Sion a căutat și a izbutit să colecționeze un imens și neprețuit tezaur istoric, compus din cărți vechi, manuscrise, documente, stampe, fotografii, tablouri, hărți, monezi, reviste și multe alte obiecte de colecție.

Universitatea din Iași își dorea foarte mult să intre în posesia acestor comori, directorul Bibliotecii Centrale din Iași, profesorul George Pascu, sugerându-i lui Gheorghe Sion ideea de a dona frumoasa sa colecție Bibliotecii fostei capitale a Moldovei. În ciuda acestei presiuni, dar și nemulțumit de felul în care erau administrate și organizate instituțiile de cultură din zona Moldovei, Gheorghe Sion va decide să facă o vizită de recunoaștere în Ardeal, la Cluj, pentru a se interesa personal de felul în care era condusă și organizată Biblioteca Universității „Regele Ferdinand”. A observat, cu mare surprindere, dar și satisfacție, faptul că era foarte bine administrată de către specialiști și oameni inimoși, dar, abia înființată pentru a sluji învățământul românesc din Cluj, ducea încă lipsă de carte românească. Mulțumit de ceea ce a văzut, Gheorghe Sion a decis ca, în 1922, comorile sale să ia drumul Clujului, unde, spre marea bucurie a intelectualilor ardeleni, în doar câteva luni au fost toate inventariate și puse la dispoziția lor. Clujul l-a răsplătit pe acest mare om, numindu-l cetățean de onoare al orașului și l-a primit foarte repede în cercurile sale intelectuale.

Datorită faptului că și-a iubit mult și meleagurile natale, fiind un om cu frică și iubire față de Dumnezeu, a donat, în octombrie 1935, vila din Slănicul Moldovei Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. Restul averii sale a fost donat Episcopiilor din Cluj și Iași.

Gheorghe Sion și-a petrecut ultimii ani din viață la Cluj, locul unde se găsea prețioasa sa comoară și marele tezaur, pentru sporirea căruia a lucrat întreaga viață. S-a stins în 1944, fiind înmormântat aproape de familia sa, la Târgu Ocna. Până în prezent, toți cei ce vizitează Biserica de la Mănăstirea Măgura Ocnei, care poartă hramul „Înălțarea Domnului”, pot vedea în apropierea altarului, în exterior, cavoul ilustrului cărturar. 

SZABÓ Zoltán

SZABÓ Zoltán
SZABÓ Zoltán

n. februarie 1927 Hosasău (Harghita) – m.  iunie 2007, Cluj. Profesor universitar, lingvist.

 

Profesor de lingvistică la Universitatea Babeş-Bolyai începând cu anul 1952. A predat şi la universităţile din Miskolc și Pécs, devenind, mai târziu, profesor asociat al Catedrei de Lingvistică Aplicată a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Eötvös Loránd din Budapesta.

În anii 60 a înființat și a organizat Catedra de Limbă şi Literatura Maghiară de la Universitatea din Bucureşti, dar şi pe cea de la Colegiul din Târgu Mureş, unde a activat o perioadă în calitate de cadru didactic. Din 1984 a devenit și editor-şef al revistei Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények, publicație editată sub patronajul Academiei Române.

Și-a început cariera universitară cu predarea dialectologiei şi a istoriei limbii maghiare, după care s-a dedicat cercetării evoluției limbii literare maghiare. Printre domeniile de interes s-a numărat şi studiul confluenţelor lingvistice româno-maghiare. În domeniul stilisticii a impus noi metode de cercetare, aducându-și contribuția prin cercetări aplicate la domeniul limbii literare maghiare. A urmat îndeaproape tendinţele internaţionale în cercetările lingvistice, fiind și promotorul noii discipline de lingvistică aplicată. 

Şi-a donat biblioteca personală Catedrei de Lingvistică Maghiară şi Generală din cadrul Facultății de Litere de la Universitatea Babeş-Bolyai. Donaţia cuprinde 894 volume, carte ştiinţifică în limba maghiară şi în limbi străine, precum şi o colecţie valoroasă de publicaţii periodice (25 de titluri) în limba maghiară şi în limbi străine. Donaţia făcută Catedrei de Lingvistică Maghiară şi Generală include şi o parte importantă din arhiva personală.

TILEA, Viorel Virgil

Viorel Virgil Tilea
TILEA, Viorel Virgil

n. 1896, Sibiu – m. 1972, Londra. Politician și diplomat, membru al exilului românesc.

Fondul de carte și documente de arhivă „Viorel Virgil Tilea” se alătură fondului „Ion Rațiu”, completând imaginea exilului românesc de la Londra printr-o bogată colecție de publicații.

Viorel Virgil Tilea provine dintr-o familie de oameni politici transilvăneni, fiind nepotul memorandistului Ioan Raţiu. S-a născut la Sibiu unde va urma, mai târziu, și liceul Hermannstädter evangelisches Obergimnasium. În 1914 se va înscrie la Facultatea de drept a Universităţii din Bratislava, însă, în 1915, este înrolat în armata austro-ungară, fiind nevoit să-şi întrerupă studiile. După război, în anul 1918, își va relua studiile la Universitatea din Viena. În octombrie 1918 devine membru în Consiliul Naţional Român, pentru ca, luna următoare, să fie trimis la Geneva și, ulterior, la Paris în scopul susținerii cauzei române la Conferința de Pace. Aici îl va cunoaște pe scriitorul american George D. Herron, un apropiat al preşedintelui Wilson, cu care va avea întrevederi amicale. În perioada februarie - octombrie 1919 a funcționat ca secretar personal al lui Iuliu Maniu, iar în perioada octombrie - decembrie 1919 l-a însoțit și pe Alexandru Vaida-Voievod la Conferinţa de la Paris. În septembrie 1919, Tilea a fost numit de către Alexandru Vaida-Voievod ataşat la Legaţia Română de la Londra (funcţie pe care a ocupat-o până în iulie 1920 şi, apoi, din iulie 1920 până în octombrie 1921).

În 1921 s-a căsătorit cu Eugenia (n. Pop) la Cluj. După o scurtă şedere la Londra, cei doi s-au întors, în februarie 1922, în țară. În acel an, Viorel Tilea şi-a susţinut lucrarea de doctorat intitulată Rolul diplomaţiei în politica de stat. Mai târziu, în 1925, a publicat volumul Acţiunea diplomatică a României, tradusă în limbile germană, maghiară, croată şi bulgară. În perioada 1938-1940 îl regăsim la Londra în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotențiar al României. Se va remarca prin cele două intervenţii la Foreign Office, din 16 şi, respectiv, 17 martie 1939, prin care a atenţionat asupra pericolului unei posibile agresiuni a Germaniei naziste asupra României. În perioada misiunii sale la Londra, Tilea a întreprins demersuri pe lângă cabinetul britanic pentru a obţine o declaraţie de sprijin în favoarea României. Ca urmare a evoluției politicii externe a României, a fost rechemat, în 1940, de la post, dar, conștient de natura noilor schimbări, a cerut azil politic în Anglia, stabilindu-se la Londra.

Viorel Tilea a murit la 20 septembrie 1972, într-un spital englezesc. Conform dorinţei exprimate în testament, memoriile, conținând informații importante privind misiunea la Londra, au fost publicate de către familia sa (Envoy Extraordinary. Haggerston Press, 1998).