Adományok és adományozók

Axente Banciu      Joseph Heinrich Benigni von Mildenberg      Marcian Bleahu      Mircea Carp      Amos Frâncu      Gaál Gábor      
Francisc Hossu-Longin      Kemény József      Alexandru Lapedatu      Adrian Marino      Iulian Marţian      Mikó Imre      Horia D. Pitariu      
Ion Raţiu      Liviu Rusu      Gheorghe Sion      Szabó Zoltán      Viorel-Virgil Tilea         

Donatori instituţii: Banca Mondială, Aula Budapesta, Fullbright

Banciu, Axente

Axente Banciu
Banciu, Axente

Szeben, 1875. augusztus 10. – Szeben, 1959.  Tanár, irodalomtörténész, publicista, a Román Akadémia tiszteletbeli tagja.

Teljes archívumát a könyvtárunknak adományozta, értékes kéziratokat és kora kiemelkedő személyiségeivel folyatatott gazdag levelezését (mint pl. I. Bianuval, I. Breazuval, O. Ghibuval, V. goldissal, I. Lupassal, I. Musleaval, S. Puscariuval, N. Iorgával és másokkal levelezett).

 

Iskoláit Szebenben, majd Brassóban folytatta, majd a budapesti egyetem bölcsészkarán tanult. Tanulmányai befejeztével, 1898-ban visszatért Erdélybe és mint a brassói Andrei Șaguna líceum helyettes tanára oktatott. 1903-tól nevezték ki az iskola állandó tanárának, 1916-ig látta el ezt a hivatalt. Karrierjének, életének változását a román haderők Moldva irányába történt visszavonulása határozta meg. Brassó városát a román csapatokkal együtt hagyta el, Bârladon telepedett le, az itteni Codreanu Líceumban vállalt tanári állást. A háború kitörésével, annak egész ideje alatt a líceum bezárt, így arra kényszerült, hogy újra munkát találjon. A Vallás- és Közoktatásügyi Minisztérium Kiegészítő oktatási részlegén sikerült elhelyezkednie, majd 1917 nyarán átment Besszarábiába. Egy ideig románt tanított a Fete Remezova líceumban a tanítók számára indított kurzuson, később a kisinyovi Bogdan Petriceicu Hașdeu líceumban oktatott. A háború befejeződése után visszatért Brassóba, abba az iskolába, ahol korábban is tanított.

1919-ben kezdődött politikai tevékenysége, a Erdély és a Román Királyság egyesülése után a Nagy Nemzeti Tanács tagjának kérték fel. Mint kulturális kezdeményező részt vett a brassói románok szociális és kulturális életének fellendítésében is.

Gazdag publicisztikai tevékenységet folytatott, 1929 és 1938 között a Țara Bârsei (Barcaság) című lap szerkesztője volt, de közreműködött a Transilvania, Gazeta Transilvaniei (Erdélyi újság), Societatea de mâine (A holnap társadalma), Familia (Család), Tribuna (Tribün), Românul (Arad), Dreptatea (Igazság, Brassó) Gând Românesc (Román gondolat) című lapokban is. Rengeteget közölt ezekben a lapokban, saját neve alatt, de S. Tamba vagy N. Hurlup álnéven is.

Arra törekedett, hogy ismertté tegye a fontos erdélyi személyiségeket, ezért több alkalommal is kérte pl. George Bariț, Gheorghe Bogdan-Duică, Vasile Goldiș vagy Alexandru Bogdan közreműködését. A Societatea de mâine (A holnap társadalma) című lapban vezette a Nyelvi és helyesírási hibáink szótárából című rovatát. Nyelvművelő cikkei közül, amelyekben az erdélyi román nyelv magyarizmusainak és germanizmusainak kiküszöbölésére szólít fel, érdemes megemlíteni: Kalászok a nyelvi hibáink szótárából vagy a Hogyan beszélünk és hogyan kellene beszélnünk (1913) című cikkeit.

1940-ben megjelent egy verseskötete is Illúziók és valóság címmel, sokat fordított a magyar irodalomból is. Petőfi Sándor román nyelvre fordított verseit a Gazeta Transilvaniei, Convorbiri Literare (Irodalmi beszélgetések) és a Țara Bârsei című lapokban tette közzé.

Axente Banciu kortársai által igen tisztelt és megbecsült személyiség volt. Érdemeiért a Románia Koronája (1923) és a Románia Csillaga (1930) érdemrendeket kapta. A Román Akadémia 1948-ban tiszteletbeli tagjának fogadta. Szebenben halt meg 1959. augusztus 13-án.

BENIGNI von Mildenberg, Joseph Heinrich

Joseph Heinrich Benigni von Mildenberg
BENIGNI von Mildenberg, Joseph Heinrich

Bécs, 1782. – Szeben, 1849. Történész, etnográfus, az osztrák jog tanára a szebeni szász egyetemen.

Benigni halála után, az 1855. július 11-én kibocsátott császári rendelettel az állam megvásárolta mintegy 15.000 kötetből álló könyvtárát, amelyet az erdélyi fontos könyvtárak között osztott el. Jelentős része ennek az adománynak Kolozsvárra került. 

 

Benigni apja udvari ágens, ügyvéd és jegyző volt a bécsi Kereskedelmi Kamaránál. Fiát a tanulás iránti szeretetre nevelte, de apja korai halála miatt, hogy megélhetését biztosítsa, kénytelen volt katonai pályára lépni. Rossz egészségi állapota miatt elhagyta a katonai pályát, s 1798-tól különféle hivatali funkciókat vállalt az osztrák adminisztrációban. 1802-ben Szebenbe küldték, ahol az erdélyi katonai főparancsnokság fogalmazója lett. Három évet leszámítva, 1807–1810 közötti éveket, amikor az udvari haditanácsnál mint fogalmazó működött, Szebenben élt. Itt több hivatali feladatköre is volt: császári és királyi tábori titoknok és irodaigazgató, majd könyvvizsgáló; 1864-ben vonult nyugdíjba. 1822. május 1-jén Szeben város teljes jogú polgárává és a város szász közösségének tagjává vált.

Közölt a szebeni lapokban, mint pl. a Siebenbürgische Boten-ben, amelynek főszerkesztője is lett. Publikációi is bizonyítják, hogy a földrajz, a statisztika, az irodalom, a jog és a történelem területén volt jártas, több nyelvet ismert, s a tudományok iránti szeretete mutatkozik meg hatalmas könyvtárának összeválogatásában, rendezésében is. 1849. március 11-én lőtte meg egy magyar szabadságharcos, mert nem értett egyet Erdély és Magyarország egyesülésével és az osztrák politikai álláspont mellett küzdött.

Bleahu, Marcian

Marcian Bleahu
Bleahu, Marcian

Brassó, 1924. Geológus, barlangkutató, egyetemi tanár, a Román Akadémia tagja.

Donația Bleahu cuprinde aproximativ 8500 de titluri, cărți și reviste, publicații din domeniul speologiei, geologiei, geomorfologiei, editate atât în Romania, cât și în străinătate.

 

Iskoláit a brassói Dr. I. Meșotă líceumban járta, majd a Bukaresti Egyetem Földrajz- és Természettudományi Karán végezte felsőfokú tanulmányait. Doktorátusát a Kolozsvári Egyetemen szerezte. 1949-től a Bukaresti Egyetem Geológia Tanszékének tanársegédje volt, ahol a stukturális geológia, a geológiai kartográfia és a negyekor geológiája témakörét tanította. 1949–1962 között oktatott egyetemi tanszéken, ezután kétes származása miatt eltávolították, a kommunista hatalom szemében veszélyesnek számított, mert három idegen nyelvet beszélt és a „dekadens nyugati világ” legkorszerűbb oktatási módszereivel tanított.

A felsőoktatásba 1990-ben térhetett vissza, amikor prof. Dr. Dophi Drimer vezetésével és más szakemberek közreműködésével létrehozták az első romániai magánegyetemet, az Ökológiai Egyetemet. 70 éves koráig töltötte be az Ökológiai Egyetem dékáni tisztségét, ez idő alatt a következő tárgyakat oktatta: Általános geológia, Felszíni és mélységi föld-dinamika, Románia földtana, Románia fizikai földrajza és ökológiai elemei, Természetvédelem és az emberiség globális problémái. Szakmai tevékenységében kiemelt helyet foglal el az Erdélyi-szigethegység, ezen belül a Bihar-hegység, a Codru-Moma és Erdélyi-érchegység rétegtana, őslénytana, valamint tektonikai vizsgálata, ezzel kapcsolatos kutatásairól és felfedezéseiről számos szakkönyvben és tanulmányban adott hírt.

Munkásságának fontos eredménye több földrajzi térkép megalkotása is. Ő koordonálta a több, mint 50 térképből álló, Románia első teljes 1:200.000 geológiai térképének megalkotását. A Nyugati hegységben végzett kutatásait két monográfiában foglalta össze: Az Erdélyi-érchegység geológiai evolúciója és az Erdélyi-szigethegység címűekben. Másik fontos érdeme a Románia Geológiai Múzeumának létrehozása 1985-ben, amelynek koncepcióját ő alakította ki: a látogató mintegy tankönyvben végigkövetheti a Föld alakulását történetét, geológiai korszakait, az ásványok formálódásait. Ez a múzeum ma Bukarest egyik legnagyobb érdeklődésnek örvendő múzeuma.

Bleahu professzornak a föld-dinamikával, a globális tektonikus mozgásokkal – rétegek tektonikájaként is ismert – kapcsolatos úttörő elméletei a nemzetközi szakmai körökben is elismertek. Elméletét már 1980-ban alkalmazta a Kárpátok vizsgálatakor, erről konferenciákon, szaktanulmányokban számolt be. Nagyszabású művében, a Tectonica globală címűben foglalta össze forradalmian újszerű elméletét. Bleahu professzor a Svájci Akadémia, a Román Akadémia tagja, és tagja még számos tudományos hazai és nemzetközi társaságnak is.

Carp, Mircea

Mircea Carp
Carp, Mircea

Szamosújvár, 1923. – .  Hivatásos katona, a Szabad Európa rádió igazgatóhelyettese.

Mircea Carp személyes irattárát a könyvtárunknak adományozta, ez cikkeit, publicisztikáját, interjúkat és számos más fontos dokumentumot tartalmaz, emelett az Amerika Hangja és a Szabad Európa rádiókban készített hangfelvételeit is.

 

Régi moldvai családból származik, édesapja, a jászvárosi Constantin Carp, aki hivatása szerint katona volt, édesanyja Ecaterina (lányneve Catargi) híres diplomatacsaládból származott. Mircea Carp Szamosújáron született, mert ebben az időben édesapja az itteni lovassági katonai egységnek volt a parancsnoka. Kétéves korában édesapját Kisinyovba vezényelték.

Önéletrajzi könyvében – Itt Mircea Carp, Viszonthallásra! – gyermek- és ifjúkori emlékeit írta meg, felemlegetve számos helyhez kötött emlékét, ahová édesapja hivatásának köszönhetően juthatott el.

Mivel ő is katonai pályára szeretett volna lépni, 1936 nyarán iskoláit a jászvárosi George Macarovici tábornokról elnevezett katonai líceumban, majd a Mănăstirea Dealu-i Nicolae Filipescu, szintén katonai líceumban folyatta. 1942-ben érettségizett, ebben az évben Románia mint Németország szövetségese vett részt a II. világháborúban. Felhasználva a szövetséges két ország közti egyezségnek azt a lehetőségét, hogy a romániai diákok német katonai iskolában folytathatják tanulmányaikat, a fiatal Carp a berlini katonai iskolába iratkozott be. 1943 márciusában tizedesi rangot kapott és kiküldték a frontra. A következő év nyarán mint a Német Tankok iskolájának abszolvense térhetett haza.

A hadseregben tisztogatás kezdődött a háború után, Carpot is 1946-ben kitették. 1948-ban tudott elmenekülni az országból, az ausztriai menedékhelyén három évig dolgozott a Salzburgban állomásozó Szövetségeseknek. Salzburg ekkoriban amerikai befolyás alatt állt, Carp 1951-ben egy speciális vízummal az Amerikai Egyesült Államokba emigrált, itt újságíró lett. Az Amerika Hangja rádióadó román nyelvű szekciójának vezetője lett és Európa-közvetítője. Számos riportot és interjút készített a román diaszpóra képviselőivel, Dan Mircescu, Mihai Șoimu álneveken volt ismert. Exíliuma ideje alatt tizenháromszor látogatott el Romániába, 1969-ben Richard Nixont, 1975-ben Gerald Ford amerikai elnökök kíséretében.

Első felesége halála után Münchenben telepedett le és innen továbbra is az Amerika Hangja rádióadónak dolgozott. Münchenben ismerte meg az ide menekült Gabrielát, második feleségét, akivel 1976-ban házasodtak össze. A Szabad Európa rádiónál a politikai ügyekkel foglalkozó részleg szerkesztője, majd az adó igazgatóhelyettese lett.

A könyvtárunknak kutatható adománya tartalmazza többek közt az I. Mihai királlyal folyatott levelezését, száműzött román személyiségekkel készített interjúit, önéletrajzát, szmeélyes iratait, fotokópiákat, sajtó-cikkeket, az Amerika Hangja és a Szabad Európa rádióban készített hangfelvételek kazettái, és sok más olyan irat, amelyek a kommunista Románia valóságát mutatják meg. A hidegháború sajtótörténetét kutatók számára kínál forrásanyagot ez az adomány.

Az Amerika Hangja, valamint a Szabad Európa rádióadóknál végzett tevékenységéért Emil Constantinescu elnök 2000. december 1-jén a Románia Csillaga érdemrenddel tüntette ki Mircea Carpot. 

Frâncu, Amos

Amos Frâncu
Frâncu, Amos

n. 1866, Baia de Criș (Hunedoara) – m. 1933, Cluj. Avocat, om politic, apărător al memorandiștilor în anul 1894 și militant pentru Marea Unire de la 1 decembrie 1918.

Fondul Amos Frâncu, conținând material documentar de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea, cuprinde corespondenţa particulară și politică (corespondenţa cu "Astra"), acte, manuscrise, concepte, declaraţii, petiţii, precum și alte documente referitoare la activitatea politică a lui Amos Frâncu.

 

Amos Virgiliu Frâncu s-a născut la data de 28 ianuarie 1866, la Baia de Criș, unde tatăl său era proto-fisc comitantes. Rămânând orfan de tată, la vârsta de 6 ani, copilul a fost crescut de mamă, care s-a dedicat cu totul educației acestuia. Familia s-a mutat Sibiu, unde Amos va urma liceul catolic de stat, evidențiindu-se ca un elev eminent. La vârsta de 18 ani va ajunge la Facultatea de drept din Budapesta, fiind promovat doctor „sub auspictis regis”. După un an petrecut la Paris, s-a întors la Budapesta, pentru îndeplinirea stagiului de avocat. După încheierea stagiului, a revenit în țară, la Sibiu, unde va deschide un birou de avocat.

S-a stabilit, în cele din urmă, la Cluj, unde ajunge unul dintre cei mai importanți avocați ai Ardealului. Aici s-a remarcat, mai ales, în procesul Memorandumului (1894), ca apărător al liderului Partidului Național Român, dr. Ioan Rațiu. Impulsionat de importanța momentului istoric, în 1918 se va afla în fruntea gărzilor naționale românești. După Unire, va pleda în favoarea locuitorilor din Apuseni, în procese legate de dreptul de proprietate asupra pădurilor. În cadrul Frăției de cruce a Moților pe care a înființat-o la Cluj, și-a dedicat ultimii ani de viață operei de ajutorare și emancipare a locuitorilor din Țara Moților.

A murit la data de 3 noiembrie 1933, sărac și fără descendenți, nefiind căsătorit. Cortegiul funerar a fost întâmpinat pe tot parcursul său, până la Baia de Criș, cu manifestări emoționante de simpatie. Amos Frâncu a fost înmormântat în cimitirul greco-catolic din Baia de Criș, aproape de gorunul lui Horea și de mormântul lui Avram Iancu. Întreaga presă românească i-a dedicat emoționante panegirice.

Gaál Gábor

Gaál Gábor
Gaál Gábor

Budapest, 1891. – Kolozsvár, 1954. Irodalomtörténész, kritikus, szerkesztő. 

Kortársai és az utókor is elsősorban mint nagy tehetségű szerkesztőt tartották számon. A szocialista eszmeiségű magyar irodalom egyik lefgontosabb kezdeményezője és vezető egyénisége.

Fiatalon a Jelenkor című folyóiratban jelentek meg kritikái, 1917 nyarán került közel ahhoz a radikalizálódó, antimilitarista csoportosuláshoz, amelyhez, többek közt a filozófus Lukács György is tartozott. A Tanácsköztársaság ideje alatt Lukács György munkatársa a tankönyvszerkesző bizottságban és színházi referens is volt. 1921-ben Bécsbe emigrált, az itteni emigráns lapokban publikált. 1923–24-ben Berlinbe ment, itt Korda Sándor filmvállalatának dramaturgja volt. 1925-ben tért vissza Magyarországra, ahol 1919-es forradalmi tevékenységéért vád alá helyezték. 1926-ban érkezett Kolozsvárra, itt is halt meg. A Keleti Újság, az Új Kelet, az Ellenzék külső munkatársa lett, 1928-tól kapcsolódott be a Korunk szerkesztésébe, élete összeforrt a lap életével és annak megszűnéséig, 1940-ig szerkesztette. A Korunk nem tudta eltartani, szinte nyomorgott a lap érdekében, egyszemélyben volt a szerkesztője, anyagi bázisának előteremtője. A II. világháború 1942 nyarától katonai szolgálatra kényszerítette, 1946-ban került vissza Kolozsvárra. A Romániai Magyar Írók Szövetségének 1946-ban induló lapja, az Utunk első főszerkesztője, a Szövetség elnöke. Fő feladatának az irodalomszervezést és a fiatal írónemzedék nevelését tekintette, a művelődéspolitika kidolgozásában, az iskolai irodalomoktatásban fontos érdemei vannak. Személyét méltatlan támadások érték, 1950-ben hosszas sajtókampány eredményeként kizárták a pártból, fellebezését 1952-ben végleg elutasították.

1946-ban a Babeș–Bolyai Tudományegyetem Filozófia Tanszékének oktatójává nevezték ki, 1950-től a Bölcsészkaron tanított, 1952-ben bekövetkezett betegségéig.

1296 címből álló könygyűjteménye 1982-ben került a könyvtárunkba. 

Hossu-Longin, Francisc

Francisc Hossu-Longin
Hossu-Longin, Francisc

Zam, Hunyad megye, 1847. – Szilágyillésfalva/Băsești, 1935. Ügyvéd, politikus, publicista.

 

A Hossu-Longhin-fond gazdag levéltári anyag, politikai, kulturális, adminisztratív és jogi dokumentumokat tartalmaz, amelyek Erdély történetének szinte egy évszázadát ölelik fel (1848–1934). A Hossu-család történetére vonatkozóan is számos dokumentumot őriz, köztük egy sor olyan iratot is, amely a Román Nemzeti Párt 1918-as megalakulásával kezdődő történetére vonatkozik. Francisc Hossu-Longhin ügyvédi pályafutásának köszönhetően vallomások, jogi beszédek és különféle cikkek is fennmaradtak azokról a perekről, amelyeken részt vett, akár védőként, akár vádlóként. A gyűjtemény jelentős hányadát Hossu-Longhin levelezése teszi ki, élete során a közélet számos jelentős képviselőjével levelezett.

Mihai Lupu-Hossu és Aloise (szül. Pandak) gyermeke volt. Az elemi iskoláit Déván és Szászvárosban kezdte, de szüleinek sajnálatosan korai halála megváltoztatta életét. Legközelebbi rokona, egy Belényesen lakó nagynénje lett gyámja, így itt folytatta gimnáziumi tanulmányait, majd Gyulafehérváron, Kolozsváron és Szászvároson tanult tovább. Nagynénjére felnőttként úgy emlékszik vissza, mint hideg szívű asszonyra, aki a szüleitől örökölt vagyont nézte inkább, mint a rá bízott gyermeket. Lakhelyének többszöri megváltoztatása után, Hossu-Longhin 1868-ban Pestre ment, itt jogi tanulmányokat folyatott. Egyetemistaként a Petru Maior-Társaság tagja lett, ez a társaság a Monarchia különböző területeiről érkezett román fiataloknak intellektuális közösséget kínált. Kitartásának, szorgalmának és komolyságának köszönhetően nevezték ki az Astra-Egyesület könyvtárosának. A Pesten töltött évek formálták személyiségét, amellett, hogy szakmailag képezte magát, a társadalom felsőbb köreibe is bejutást nyert, kapcsolatkörét alakíthatta ki. 1872-ben Déván telepedett le. A Román Nemzeti Párt vezetőbizottságának tagja lett, miután a párt megalakulásának konferenciáján titkári teendőket látott el. Politikai pályájának gyors felemelkedésében nagy szerepe volt jogi tudásának, ezt kamatoztatta a Memorandum védelmezése során. Az osztrák–magyar dualizmus időszakában a románok és nemzeti jogainak védelmezőjeként vált ismertté, az egyesüléspárti román politikai élet egyik legaktívabb személyisége volt.

Elena Pop Hossu-Longhinnnal együtt, aki a băsești Gheorghe Pop leánya volt és akit 1882-ben feleségül vett, támogatta a nők és férfiak közötti egyenlő jogok elismerését. Közéleti szereplését mindvégig kísérte publicisztikai tevékenysége. A nemzeti ideálok melletti küzdelmét a Gazeta Transilvaniei (Erdélyi Újság), a Familia (Család), a Gura Satului (Falu Hangja) című lapokban közölt cikkeiben is vállalta. E lapokban közölt politikai és szociális tartalmú cikkek mellett számos irodalmi, közéleti témájú írást is megjelentetett. Az első világháború alatt megőrizte független pozícióját, nem írta alá a budapesti kormány iránti lojalitási nyilatkozatot, hanem mind ez idő alatt a nemzeti egység megőrzéséért küzdött. Fontos szerepe volt az 1918. december elsejei, Gyulafehérváron tartott Nagy Nemzetgyűlésen. Az egyesülés után visszavonult a politikai életből.

1920 után Szilágyillésfalvára, felesége falujába vonult vissza, s itt élt haláláig.

Gazdag levelezése és egyéb dokumentumai ma a könyvtárunkban tanulmányozhatók. 1923–1932 között, más fontos írások mellett, nyolc füzetben írta meg emlékiratait (Amintiri din viața mea). Ezeket a gyermek- és ifjúkorát elmesélő füzeteket 1975-ben kiadták, a fordulatos történetekben elmesélt életrajz nemcsak élvezetes olvasmány, hanem fontos forrása a 19. századi történelemnek, társadalmi életnek.

Kemény József

Kemény József
Kemény József

1795, Aranyosgerend – 1855, Aranyosgerend.

 

Az erdélyi országgyűlések követe, ellenzéki képviselője. Tanulmányait a kolozsvári Jogakadémián végezte, ezután hivatali pályára lépett. Apja közbenjárására 1818-ban Bécsbe került, az ott működő Erdélyi Kancellárián volt gyakornok. Itt ismerte meg feleségét, a karintiai származású nemes tanár lányát, Láng Annát. A házassága miatt apja mindentámogatását megvonva elfordult tőle. 1826-ban tért haza Erdélybe, 1831-ben tiszteletbeli kincstári titkári kinevezést kapott, 1834-től Alsófehér vármegye ellenzéki követe. Apjával való összetűzései miatt nem vitte a tanácsosi rangnál tovább. 1831-tól a Magyar Tudós Társaság levelező, majd 1855-től tiszteletbeli tagja. 1847-től a bécsi akadémiának is tagja. Húsz évig ingyen szolgált Bécsben, Kolozsváron és, Nagyszebenben. A hivatali pályát nem érezte magáénak, 1846-ban visszavonult a közéleti pályáról és történelmi kutatásait folytatta, kitartó gyűjőmunkájának eredményeként 15–17. századi szövegeket tett közzé, köztük néhány hamisítványt is. Kemény az oklevélhasználó történészek első nemzedékéhez tartozott, tudományos közleményeit az oklevelekre alapozta, s szenvedélyesen gyűjtötte az Erdély múltjára vonatkozó írásos forrásokat, ily módon rengeteg írott emléket őrzött meg a pusztulástól. A Diplomatarium Transilvanicum a legnagyobb magyarországi kéziratos diplomatikai forrásgyűjteménynek számít. Hatalmas gyűjteményét unokaöccsével, Kemény Sámuellel közösen az 1841-es országgyűlésen felajánlották a létesítendő erdélyi nemzeti múzeum számára. E gesztussal bevallottan a nagy könyvtáralapító elődök – Brukenthal Sámuel, Batthyányi Ignác és Széchenyi Ferenc – példáját követték. Végrendeletében az Erdélyi Múzeum-Egyesületre hagyta könyvtárát. Az 1859-ben megalakult Egyesület könyvtárának alapításakor több, mint 15.000 kötetet és több, mint ezer kézirat és oklevélállományának a Kemény–gyűjtemény mintegy harmadát tette ki. Az Erdélyi Múzeum-Egyesület további gyűjteményeivel együtt az 1872-ben alapított Kolozsvári Egyetem és a mellette működő könyvtár használatára bocsátotta.

Lapedatu, Alexandru

Alexandru Lapedatu
Lapedatu, Alexandru

Négyfalu/Cernatul Săcelelor, 1876. – Máramarossziget, 1950. Történész, akadémikus, politikus.

Értékes adományával nevét beírta a könyvtárunk Arany könyvébe, a könyvtár tanári olvasótermét róla nevezték el. 

Apja, Ion Lapedatu tanár volt, anyja jómódú kereskedőcsaládból származott. A Bukaresti Egyetem Bölcsész- és Filozófia Karán végezte felsőfokú tanulmányait, itt lehetősége volt a történészi szakosodásra is: a középkor történelmét és a középkori művészettörténet tanult. Az egyetem befejezése után a brassói Andrei Șaguna Líceumban tanított, majd az Akadémiai Könyvtár kutatója volt. A Kolozsvári Egyetemen a középkor történelmét tanította, a diákok és a tanártársai egyaránt kedvelték és elismerték, így a Kolozsvári Egyetem első rektora, Sextil Pușcariu is, akivel baráti kapcsolatot ápolt. 1921–1922 között a Kolozsvári Egyetem Bölcsész- és Filozófia Karának dékánja és dékánhelyettese is volt. Az állami intézményekben az évek során fontos funkciókat töltött be, az Állami Levéltár igazgatója, akadémikus és a Román Akadémia elnöke volt.

Politikai tevékenysége 1922-ben kezdődött, ekkor választották meg a Nemzeti Liberális Párt képviselőjévé. A két világháború között a liberális kormányok alatt különböző tisztságeket viselt. A Történelmi Emlékművek Bizottságának titkáraként két fontos megvalósítás fűződik nevéhez: két szaklap indítása, a Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice (Emlékművek Bizottságának Közlönye) és az Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice (Emlékművek Bizottságának Évkönyve), amelyek Románia fontos műemlékeinek leltárát, bemutatását célozták.

Akadémikus, egyetemi és politikai aktivitása elválaszthatatlan kulturális és publicisztikai tevékenységétől, ezek nemcsak az anyagi és társadalmi megbecsültséget biztosították számára, de I. Ferdinánd román király elismerését is kivívta. Élete során A. Lapedatu számos egyesület és kulturális biztottság tagja volt, számos szak- és irodalmi folyóirat munkatársa.

A politikai berendezkedés megváltozása, az Akadémia átszervezése után, 1948. június 9-én visszavonták akadémiai tagságát, 1950 májusában, más liberális eszmetársával együtt letartóztatták és Máramaroszigeten bebörtönözték. Ez év augusztus 30-án meghalt itt halt meg, a súlyos asztmában szenvedő Lapedatu a kegyetlen rendszert nem élte túl.

Értékes életművet hagyott hátra. Legfontosabb munkái közül kiemelünk néhányat: Documente istorice din arhivele Braşovului, 1903 (Történelmi dokumentumok Brassó város levéltárából), Vlad-Vodă Călugărul, 1482-1496, (1903); Monografie istorică, 1903, (Történelmi monográfia); Ștefan cel Mare, 1904; Activitatea istorică a lui Nicolae Densusianu: 1846-1911 (A történész Nicolae Densusianu, 1912); Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrat, 1914 (Műemlékeink illusztrált olvasmányokban); Un mănunchi de cercetări istorice, 1915 (Kalászok a történeti kutatásokból); Miscellanae. Cuvinte comemorative, panegirice, ocazionale şi politice, 1925 (Miscellanae. Alkalmi beszédek). A román történelem fontos szereplőiről írt monográfiákat, mint pl. Radu cel Frumosról, Petru Maior-ról, Mihnea cel Răuról és másokról.

 

Marino, Adrian

Adrian Marino
Marino, Adrian

Jászváros, 1921. – Kolozsvár, 2005. Irodalomtörténész, irodalomkritikus, teoretikus.

Több, mint 10.000 kötetből álló könyvtárát (könyvek és folyóiratok, külföldi és hazai kiadáványokból származó különnyomatok), valamint személyes irattárát (levelezése, iratai) végrendeletileg könyvtárunkra hagyta. A doktoranduszok és fiatal kutatók olvasóterme az iránta való tisztelet és hála jeléül őrzi nevét. 

1921. szeptember 5-én született Jászvárosban, Nicolae Marino mérnök és Natalia (szül. Nicolau) gyermekeként. Iskoláit szülővárosában kezdte, majd Bukarestben folyatta. Első írása még diákkorában jelent meg 1939-ben, az Irodalmi újságban (Jurnalul literar). Doktori fokozatot az Aleandru Macedonski életáről és költészetéről írt dolgozatával szerezte. Alig elkezdődött egyetemi karrierjét a fiatal parasztpártiak tudományos körén való részvétele miatt történt elítélése és bebörtönzése törte meg 1947-ben. Nyolc évi börtön után a Bărăganba deportálták, majd 1957–1963 között Lătești-en volt kényszerlakhelye. 1964-ben Kolozsváron telepedett le, felesége, Lidia Bote városában, itt kezdi újra irodalomtörténészi és kritikusi tevékenységét. Macedonski élete című kötetével debütált, ezzel elnyerte a Román Akadémia díját. 1966–1989 között rendgeteget dolgozott, számos hazai és külföldi folyóirat munkatársa volt, több könyvet írt, rengeteg folyóiratcikket publikált, amelyek meghozták megérdemelt elismertségét. A kommunista hatalom ellenére meg tudta őrizni alkotói függetlenségét, fontos irodalomhermeneutikai és kritikai művei közül néhányat emelünk ki: Opera lui Alexandru Macedonski, 1967 (A. Macedonski művei)Introducere în critica literară, 1968 (Bevezetés az irodalomkritikába)Modern, Modernism, Modernitate, 1969 (Modern, modernizmus, modernitás)Dicţionar de idei literare, I, A-G, 1973 (Az irodalmi fogalmak szótára), Olé! España!, 1974 (Spanyolországi napló), Carnete europene, 1976 (Európai jegyzetek), Prezenţe româneşti şi realităţi europene, 1978 (Román jelenlét és európai realitás), L'hermeneutique de Mircea Eliade, 1981, Etiemble ou le comparatisme militant, 1982, Hermeneutica ideii de literatură (Irodalmi fogalmak hermeneutikája, 1987.

1990 után is folytatta munkáját, ekkor dolgozott az öt kötetben megjelent Az irodalom eszméjnek élettörténete című hatalmas munkáján. A politikai eszmék iránti érdeklődését az Evadări în lumea liberă, 1993 (Menekülések a szabad világba)Pentru Europa. Integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale, 1995 (Europáért. Románia integrációja. Eszmei és kulturális aspektusok)Politică şi cultură. Pentru o nouă cultură română, 1996 (Politika és kultúra. Egy új román kultúráért)Cenzura în România. Schiţă istorică introductivă, 2000 (A cenzúra Romániában. Rövid történeti bevezető), Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România, 2001 (Harmadik előadás. Kultúra, ideológia és politika Romániában).

Adrian Marino 2005. március 17-én hunyt el, hatalmas életművet hagyott maga után. Befejezte azt  művét is, amelynek szentelte élete utolsó éveit: a romániai szabadságeszmék és a cenzúra kritikáját, amelyet utolsó írásaiban vázolt fel. Viața unui singur om (Egyetlen ember élete) címmel, öt évvel a halála után megjelent önéletrajzi írása számos vitát váltott ki, az író személyiségét vitatták sokan. A nem mindig egyező vélemények ellenére, kortársai számára Adrian Marino eruditus, nagy műveltségű kritikus marad. Akik ma a róla elnevezett olvasóteremben elhelyezett könyvtárát látogatják, nem maradnak e gazdag és változatos gyűjtemény hatása nélkül.

Marţian, Iulian

Iulian Marţian
Marţian, Iulian

n. 23 iunie 1867, Mintiu (Bistrița Năsăud) – m. 1937, Mintiu. Istoric, membru de onoare al Academiei Române.

Donaţia familiei Marţian cuprinde numeroase rarităţi bibliofile, dintre care menționăm Tetraevangheliarul lui Coresi, tipărit la Braşov în 1561 (cea mai veche carte românească păstrată în biblioteca noastră).  Pe lângă cele aproximativ 900 de volume de carte latină şi germană din secolele XVII-XIX, donația Marțian mai cuprinde câteva documente medievale importante (începând cu secolul al XIII-lea), precum şi 120 de stampe şi reproduceri valoroase.

După studiile elementare, Iulian Marțian urmează şase clase la liceul grăniceresc din Năsăud (1877 - 1883), apoi Şcoala Militară din Sibiu, absolvită în anul 1887, când devine ofiţer de infanterie în armata imperială austro-ungară. Activează în garnizoanele Triest, Sarajevo, Braşov, Lemberg, Cluj, Dej şi Bistriţa. Ajungând la gradul de maior, este trecut la cerere, în rezervă, stabilindu-se, în anul 1904, la Năsăud. Pasionat de arheologie și de istorie, Iulian Marțian a colecţionat documente și cărţi preţioase privind prezenţa şi continuitatea românilor în Ardeal. De-a lungul vieţii a desfăşurat o bogată activitate de istoric şi cercetător, preocupările sale în domeniul istoriei şi arheologiei concretizându-se în studii de specialitate, cum ar fi : Repertoriul arheologic pentru Ardeal, publicat în limba germană, la Viena, în 1909. O ediţie îmbunătățită a lucrării a fost tipărită în limba română la Bistriţa, în anul 1920. A mai publicat: Urme din războaiele romanilor cu dacii, Cluj, 1921 sau Ardeal. Istorie și toponimie, Bistrița, 1924. A contribuit cu studii și articole la diferite publicații de istorie sau de cultură: Gazeta Transilvaniei, Arhiva Someşeană, Ţara Năsăudului, Înfrăţirea, Tribuna etc. Alături de arhivarul Iuliu Moisil şi de profesorul Virgil Sotropa (directorul revistei Arhiva Someşeană) fondează Muzeului Năsăudean. Pentru întreaga contribuție la cunoașterea istoriei naționale, este ales, în anul 1933, membru de onoare al Academiei Române.

Mikó Imre

Mikó Imre
Mikó Imre

n. 1805, Haghig (Covasna) – m. 1876, Cluj. Om politic și de stat, de formație jurist și economist, patron al artelor.

După decesul lui Mikó Imre, o parte a bibliotecii personale a fost donată Muzeului Ardelean de către familia sa, ajungând, apoi, și în colecțiile Bibliotecii Universitare care a pus-o la dispoziția cercetărilor și studenților.

Născut într-o veche familie nobiliară, şi-a petrecut copilăria la Ocna Mureş. A absolvit Colegiul Bethlen din Aiud, finalizându-şi studiile de drept la Târgu Mureş. După încheierea studiilor, a devenit funcţionar în cadrul Guvernului Ardelean (Gubernium). În 1847 va fi numit preşedintele Vistieriei Ardelene, dobândind, un an mai târziu, funcţia de guvernator al Transilvaniei. Printr-un ordin al Guvernului de la Viena, din decembrie 1848 până în octombrie 1849, a fost reţinut în arest la Olmutz. La întoarcerea în Transilvania, a regăsit o ţară care încerca să-şi revină în urma revoluţiei de la 1848 şi a conflictelor militare. În aceste condiţii, şi-a propus să reorganizeze societatea maghiară dezintegrată din cauza guvernării absolutiste de la Viena, considerând că redeschiderea instituţiilor dizolvate, precum şi întemeierea unor instituţii noi reprezintă o prioritate politică pentru Transilvania. În îndeplinirea acestor proiecte, contribuţiile sale financiare au fost impresionante, fiind denumit, din aceste considerente, "Széchenyi din Transilvania". Carisma şi personalitatea, precum şi erudiţia excepţională au stat la baza alegerii sale, între 1853-1876, în funcţia de preşedinte sau curator general al unor instituţii culturale şi ştiinţifice din Transilvania: Societatea Muzeului Ardelean, Societatea Maghiară de Economie, Teatrul Naţional din Cluj, Episcopia Reformată din Ardeal şi Colegiul Bethlen din Aiud. Pentru scurt timp a fost reales guvernator al Transilvaniei (în 1861), apoi ministru al transporturilor (1867-1868). De asemenea, a devenit preşedintele Societăţii Maghiare de Istorie (1867-1876) şi deputat al Clujului (1866-1876) în Parlamentul Ungariei.

În calitate oficială de conducător al instituţiilor amintite, contele Imre Mikó a lăsat o vastă corespondenţă, printre scrierile sale numărându-se şi o serie de discursuri, considerate astăzi surse autentice pentru studierea istoriei instituţiilor Transilvaniei. Înfiinţarea Societăţii Muzeului Ardelean, sprijinită de comunitatea maghiară din Transilvania, a fost cea mai importantă realizare a contelui Imre Mikó. Societatea a desfăşurat o activitate ştiinţifică proeminentă, îndeplinind atât funcţii muzeale, cât şi sarcini academice, contribuind astfel şi la fondarea unui patrimoniu de documente istorice şi de ştiinţe naturale. În 1872, Biblioteca Muzeului Ardelean, cuprinzând peste 30.000 de volume, a fost pusă la dispoziția Bibliotecii Universitare pentru studiu și cercetare.

Pitariu, Horia D.

Horia Pitariu
Pitariu, Horia D.

n. 9 aprilie 1939, Orăștie  – m. 2010, Cluj. Profesor universitar, specialist în domeniul psihologiei muncii și organizaționale.

 

În luna iunie 2010, biblioteca universitară din Cluj şi-a îmbogăţit colecţiile cu o donaţie semnificativă de cărţi şi periodice din domeniul psihologiei şi pedagogiei. Donaţia, cuprinzând o parte din biblioteca personală a regretatului profesor Horia Pitariu, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Psihologie-Pedagogie, a fost oferită bibliotecii noastre din partea familiei Pitariu, fiind integrată în fondul de publicaţii al Bibliotecii de Psihologie-Pedagogie şi pusă la dispoziţia publicului în sistemul accesului liber la raft. Printre volumele donate se găsesc atât publicaţii în limba română, cât şi în limbi străine: engleză, franceză, germană şi maghiară.

Profesorul Horia Pitariu a fost o personalitate remarcabilă în domeniul psihologiei muncii și a pshihologiei organizaționale la dezvoltarea căruia a contribuit într-un mod determinant fiind, prin activitatea didactică, dar și prin bogata muncă de cercetare, un reprezentant de vârf al Școlii românești de psihologie. Membru a numeroase organizații profesionale interne și internațioanale, colaborator a unor importante instituții academice străine, profesorul Horia Pitariu și-a dedicat întreaga viață activității didactice, contribuind la formarea unor generații întregi de studenți. Creator și inovator, deopotrivă, a studiat și efectele psihologice ale interacțiunii dintre om și calculator, numărându-se printre primii în țara noastră care s-au preocupat de aceste aspecte. 

Raţiu, Ion

Ion Raţiu
Raţiu, Ion

n. 1917, Turda (Cluj) – m. 2000, Londra.  Om de afaceri, politician, jurnalist, de profesie avocat. 

A donat tot fondul de carte, publicații periodice, documente și manuscrise Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, unde s-a constituit un fond special care îi poartă numele. Acest fond este deosebit de important pentru toți istoricii care studiază perioada Războiului Rece și relațiile țărilor din Blocul Estic cu Occidentul.  

 

Ion Augustin Nicolae Raţiu s-a născut la Turda, unde și-a petrecut copilăria şi tinereţea. Studiile liceale le-a făcut la Turda şi Cluj, continuându-și studiile universitare la Cluj, unde, în 1938, îşi ia licenţa în Drept. Încă din ultimul an de studii începe să lucreze în biroul avocatului Ionel Pop, nepot al lui Iuliu Maniu şi fost vicepresedinte al Camerei Deputaţilor. Armata o face la şcoala de ofiţeri de rezervă de la Craiova, încheindu-și stagiul ca şef de promoţie. În februarie 1940 este numit în Ministerul de Externe şi trimis în misiune la Legaţia Română de la Londra (unde se găsea şi unchiul său, ambasadorul Viorel Virgil Tilea). Decizia mareşalului Antonescu de a se alia cu puterile Axei îl determină pe tânărul Raţiu să demisioneze din post şi să ceară azil politic în Anglia. Va obţine o bursă la St. John's College din Cambridge, unde va studia timp de trei ani Ştiinţele Economice. În perioada petrecută la Cambridge, va susţine o serie de emisiuni radio pe teme politice, abordând, în special, problema Transilvaniei și a Dictatului de la Viena. Deşi tânăr, este cooptat în Comitetul Executiv al "Mişcării Românilor Liberi", comitet care s-a opus intrării României în război alături de Germania nazistă, susținând că locul României ar trebui să fie alături de marile puteri din Occident, care au sprijinit, în 1918, crearea României Mari. După încetarea războiului, în 1945, Ion Rațiu se va căsători la Londra cu Elisabeth Pilkington, cu care va avea doi copii: Indrei şi Nicolae. O dată cu instaurarea regimului comunist în România, Ion Raţiu, conștient de soarta care l-ar aștepta dacă ar reveni în țară, decide să rămână cu familia în Anglia. Se va angaja la agenţia de presă americană International News Service (astăzi, parte a United Press International). În timpul Conferinței de Pace, în calitate de corespondent de presă, Ion Rațiu va scrie despre semnificația tratatelor de pace cu ţările din Balcani, în special, despre cel cu România. Pe parcursul semnării tratatelor, a avut ocazia să urmărească delegaţia oficială a României, dar contactele sale s-au limitat numai la delegaţia neoficială de români, precum și la cunoscuții occidentali. După Conferinţa de Pace, va continua să lucreze o vreme în presă, realizînd, însă, că, fără resurse economice serioase, îi va fi imposibil să-și împlinească proiectele de sprijin pentru România, rămasă, după război, în sfera de influență sovietică. Astfel, s-a angajat la o companie maritimă, ocupându-se și de transmisiuni la radio. În 1955 va începe editarea unui buletin de ştiri săptămânal în limba engleză, Free Romanian Press - cu scopul de a informa Occidentul, mai ales ziarele, deputaţii şi oamenii politici influenţi din Anglia, despre situaţia din România. După 20 de ani, a izbutit să transforme această publicaţie într-o mică revistă sapirografiată, o broşură cu apariție lunară, bilingvă. În anul 1965 este înfiinţată Asociaţia ACARDA (Asociatia Culturala a Românilor din Anglia), al cărei preşedinte va fi ales Ion Raţiu. Deşi i se spunea asociaţie "culturală", potrivit tradiţiei ardeleneşti, cultura nu exclude politica, dimpotrivă, o cuprinde, armonizând aspiraţiile româneşti de afirmare democratică și de libertate. La un an după înfiinţarea Uniunii Românilor Liberi (1984), la Geneva, a apărut "Românul Liber", în două ediții (română și engleză). Ca om de afaceri, Ion Raţiu va izbuti să-și înființeze în 1957 propria companie maritimă, continuând această activitate până în 1975, când, la vârsta de 58 de ani, va decide să se dedice în întregime problemei româneşti. A devenit, astfel, una dintre cele mai sincere si consecvente voci ale opoziţiei împotriva lui Nicolae Ceaușescu şi a regimului căruia i s-a opus cu curaj și îndârjire.

În 25 decembrie 1989, Raţiu iniţiază o largă campanie de ajutorare a României, coordonată de "Relief Fund for Romania", cu sediul central la Londra, instituţie de caritate care a adus în România, numai în 1990, medicamente, alimente şi îmbrăcăminte estimate la peste 10 milioane de lire sterline. În 1990, se întoarce în România, candidând din partea PNŢCD pentru preşedinţia României, clasându-se pe locul trei. La alegerile din 1990, respectiv din 1992 este ales deputat de Cluj din partea PNŢCD, iar în 1996 este ales deputat de Arad, tot din partea PNŢCD. Ion Raţiu a trecut în nefiinţă la Londra, după o scurtă boală, înconjurat fiind de familia sa. Conform dorinţelor sale, trupul său a fost depus în ianuarie 2000 în oraşul său natal Turda. La funeralii au luat parte peste 10,000 de persoane. 

Rusu, Liviu

Liviu Rusu
Rusu, Liviu

n. 1901, Sărmașu (Mureș) – m. 1985, Cluj. Estetician, istoric literar, docent în psihologie. 

 

Tatăl său, Constantin Rusu, a fost  preot. Mama, Ema (născută Turi), s-a ocupat exclusiv de creșterea și educația copilului. Primele trei clase primare le-a urmat în localitatea natală, continuând, între anii 1912-1920, cursurile Liceului Evanghelic German din Bistriţa. S-a înscris la Facultatea de Drept, de la Universitatea din Cluj, dar, după primul an, în 1921, a abandonat această specializare în favoarea Facultății de Litere. Și-a finalizat studiile superioare în anul 1925, începându-și încă din timpul studenției, cariera universitară. Datorită faptului că literatura şi filologia nu au fost singurele sale pasiuni, a activat în timpul studiilor (1923-1925) la Institutul de Psihologie din Cluj, fiind asistent al profesorului Florin Ştefănescu Goangă. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Liviu Rusu a decis ca, la studiile de doctorat, să se orienteze înspre psihologie, astfel încât, în 1928 și-a susţinut teza cu titlul Selecţia copiilor dotaţi. Fiind animat de o puternică dorinţă de cunoaştere şi documentare, a decis, în același an, să îşi continue specializarea la Leipzig, Berlin şi Hamburg. În 1929 s-a întors în ţară, ocupând funcţia de asistent în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj. Doi ani mai târziu a obținut titlul de docent în psihologie, cu teza intitulată Aptitudinea tehnică și inteligența practică. Această funcție a ocupat-o până în anul 1938, când a devenit profesor universitar. Anii de specializare la Paris (1933-1935) au însemnat pentru Liviu Rusu și o cotitură înspre studiile de estetică, luându-şi doctoratul la Sorbona, sub conducerea renumitului Charles Lalo. Teza principală a fost publicată în acelaşi an, în celebra colecţie Bibliothèque de la Philosophie, devenind o lucrare de notorietate internaţională.

În 1948, însă, asemeni altor universitari clujeni, a fost silit de către autoritățile comuniste să plece din învăţământ. Împărtășind aceeași soartă cu poetul Lucian Blaga, a izbutit cu greu să-și găsească un loc de bibliotecar, iar, mai apoi, de cercetător în cadrul Bibliotecii Filialei din Cluj a Academiei Române. În anul 1961 i s-a permis să revină în învăţământul universitar, ca profesor de literatură universală şi comparată.

Debutul în publicistică datează din anul 1923, în Lumea Universitară. De-a lungul anilor a colaborat la numeroase alte reviste ale vremii: Contemporanul, Societatea de Mâine, Ţara Nouă, Ethos (Paris), Luceafărul, Naţiunea, Revista de Filosofie, Revista de Psihologie, România Liberă, Steaua, Tribuna, Viaţa Românească etc.

Liviu Rusu este autorul unor lucrări fundamentale, atât în domeniul psihologiei, cum sunt Principiile de bază ale psihologiei aplicate sau Problema orientării profesionale, cât şi în domeniul esteticii, cum ar fi: Estetica poeziei lirice (1937), Logica frumosului (1946), Viziunea lumii în poezia noastră poulară. De la resemnare la acţiunea creatoare (1967), De la Eminescu la Lucian Blaga şi alte studii literare şi estetice (1981). A murit în anul 1985. 

Sion, Gheorghe

Gheorghe Sion
Sion, Gheorghe

n.18 sept. 1855, Odobești – m. 1944, Cluj. Magistrat de formație. Colecționar de carte veche și obiecte de artă.

Între anii 1922 - 1923 a donat Bibliotecii Universităţii "Regele Ferdinand" cea mai însemnată parte a colecţiei sale, cuprinzând 4.500 de cărţi, 2000 de stampe, câteva sute de fotografii, 200 de hărţi, monede, precum şi numeroase cărţi poştale.

Provine dintr-o familie veche moldovenească. Mama sa, Elena Bontaș, una dintre cele mai distinse şi influente femei din societatea timpului, s-a ocupat cu grijă de educația sa, alegând pentru fiul ei cele mai bune școli. În 1869, Iorgu - cum era numit în familie - se înscrie la Institutului Academic din Iași, unde va trece, în 1874, bacalaureatul. Mama şi unchiul său, poetul Gheorghe Sion, membru al Academiei Române, şi-au dorit foarte mult ca Iorgu să urmeze cursurile unei facultăţi din Bucureşti, dar el va decide să-şi finalizeze studiile la Paris, părăsind țara în toamna anului 1874. La plecare, tânărul Sion avea asupra sa scrisori de recomandare ce i-au permis să frecventeze cele mai influente cercuri româno-franceze de la Paris. Una dintre scrisori provenea chiar de la cunoscutul om politic Costache Negri care, datorită relației apropiate cu familia Cuza, i-a deschis tânărului student casa Doamnei Elenei Cuza, asigurându-i un contact prețios cu distinsa societate românească din Paris. Astfel, la recomandările şi sub îndrumarea secretarului Doamnei Elena şi ale lui Baligot de Beynen, fostul secretar al domnitorului, precum şi ale unchiului său, Vasile Alecsandri, Iorgu a reuşit să cunoască importanți dascăli și oameni de cultură care i-au călăuzit drumul spre învăţătură şi cunoaștere. Gheorghe Sion a fost un student foarte apreciat și, învățând foarte repede limba franceză, a reuşit să-şi impresioneze profesorii cu mintea sa sclipitoare. În perioada 1876-1877, a înfiinţat la Paris Societatea Română, o asociație culturală pentru românii de la Paris. A fost ales preşedinte al acestei organizaţii, ca semn al admiraţiei şi respectului de care se bucura în rândul elitei culturale româneşti din capitala Franței. De la Paris s-a întors cu o solidă pregătire juridică, fapt care i-a permis să intre în magistratură și să urce foarte repede treptele ierarhiei judecătorești.

Mai întâi, a funcționat în București, dar s-a declarat nemulțumit de mediul sufocant al capitalei, cerând să fie transferat mai aproape de meleagurile sale natale. La scurt timp, după plecarea din București, este numit, în data de 21 aprilie 1879, președinte al Tribunalului din Piatra Neamț. Ascensiunea profesională a continuat, astfel încât, în martie 1880, a fost numit prim-procuror la Tribunalul din Iași, iar trei ani mai târziu a devenit procuror la Curtea de Apel din același oraș.  Spre bătrâneţe, simţindu-se chemat de meleagurile sale natale, s-a stabilit la moşia din Brăteşti, judeţul Bacău, unde a adunat cu mult drag tot ce i-a amintit de trecutul familiei sale şi al tuturor românilor. Întreaga activitate publicistică a lui Gheorghe Sion se bazează pe o vastă cunoaștere a istoriei și literaturii românești vechi, dar și pe studii de drept și jurisprudență.

În toate călătoriile sale din țară și străinătate, Gheorghe Sion a căutat și a izbutit să colecționeze un imens și neprețuit tezaur istoric, compus din cărți vechi, manuscrise, documente, stampe, fotografii, tablouri, hărți, monezi, reviste și multe alte obiecte de colecție.

Universitatea din Iași își dorea foarte mult să intre în posesia acestor comori, directorul Bibliotecii Centrale din Iași, profesorul George Pascu, sugerându-i lui Gheorghe Sion ideea de a dona frumoasa sa colecție Bibliotecii fostei capitale a Moldovei. În ciuda acestei presiuni, dar și nemulțumit de felul în care erau administrate și organizate instituțiile de cultură din zona Moldovei, Gheorghe Sion va decide să facă o vizită de recunoaștere în Ardeal, la Cluj, pentru a se interesa personal de felul în care era condusă și organizată Biblioteca Universității „Regele Ferdinand”. A observat, cu mare surprindere, dar și satisfacție, faptul că era foarte bine administrată de către specialiști și oameni inimoși, dar, abia înființată pentru a sluji învățământul românesc din Cluj, ducea încă lipsă de carte românească. Mulțumit de ceea ce a văzut, Gheorghe Sion a decis ca, în 1922, comorile sale să ia drumul Clujului, unde, spre marea bucurie a intelectualilor ardeleni, în doar câteva luni au fost toate inventariate și puse la dispoziția lor. Clujul l-a răsplătit pe acest mare om, numindu-l cetățean de onoare al orașului și l-a primit foarte repede în cercurile sale intelectuale.

Datorită faptului că și-a iubit mult și meleagurile natale, fiind un om cu frică și iubire față de Dumnezeu, a donat, în octombrie 1935, vila din Slănicul Moldovei Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. Restul averii sale a fost donat Episcopiilor din Cluj și Iași.

Gheorghe Sion și-a petrecut ultimii ani din viață la Cluj, locul unde se găsea prețioasa sa comoară și marele tezaur, pentru sporirea căruia a lucrat întreaga viață. S-a stins în 1944, fiind înmormântat aproape de familia sa, la Târgu Ocna. Până în prezent, toți cei ce vizitează Biserica de la Mănăstirea Măgura Ocnei, care poartă hramul „Înălțarea Domnului”, pot vedea în apropierea altarului, în exterior, cavoul ilustrului cărturar. 

SZABÓ Zoltán

SZABÓ Zoltán
SZABÓ Zoltán

n. februarie 1927 Hosasău (Harghita) – m.  iunie 2007, Cluj. Profesor universitar, lingvist.

 

Profesor de lingvistică la Universitatea Babeş-Bolyai începând cu anul 1952. A predat şi la universităţile din Miskolc și Pécs, devenind, mai târziu, profesor asociat al Catedrei de Lingvistică Aplicată a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Eötvös Loránd din Budapesta.

În anii 60 a înființat și a organizat Catedra de Limbă şi Literatura Maghiară de la Universitatea din Bucureşti, dar şi pe cea de la Colegiul din Târgu Mureş, unde a activat o perioadă în calitate de cadru didactic. Din 1984 a devenit și editor-şef al revistei Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények, publicație editată sub patronajul Academiei Române.

Și-a început cariera universitară cu predarea dialectologiei şi a istoriei limbii maghiare, după care s-a dedicat cercetării evoluției limbii literare maghiare. Printre domeniile de interes s-a numărat şi studiul confluenţelor lingvistice româno-maghiare. În domeniul stilisticii a impus noi metode de cercetare, aducându-și contribuția prin cercetări aplicate la domeniul limbii literare maghiare. A urmat îndeaproape tendinţele internaţionale în cercetările lingvistice, fiind și promotorul noii discipline de lingvistică aplicată. 

Şi-a donat biblioteca personală Catedrei de Lingvistică Maghiară şi Generală din cadrul Facultății de Litere de la Universitatea Babeş-Bolyai. Donaţia cuprinde 894 volume, carte ştiinţifică în limba maghiară şi în limbi străine, precum şi o colecţie valoroasă de publicaţii periodice (25 de titluri) în limba maghiară şi în limbi străine. Donaţia făcută Catedrei de Lingvistică Maghiară şi Generală include şi o parte importantă din arhiva personală.

TILEA, Viorel Virgil

Viorel Virgil Tilea
TILEA, Viorel Virgil

n. 1896, Sibiu – m. 1972, Londra. Politician și diplomat, membru al exilului românesc.

Fondul de carte și documente de arhivă „Viorel Virgil Tilea” se alătură fondului „Ion Rațiu”, completând imaginea exilului românesc de la Londra printr-o bogată colecție de publicații.

Viorel Virgil Tilea provine dintr-o familie de oameni politici transilvăneni, fiind nepotul memorandistului Ioan Raţiu. S-a născut la Sibiu unde va urma, mai târziu, și liceul Hermannstädter evangelisches Obergimnasium. În 1914 se va înscrie la Facultatea de drept a Universităţii din Bratislava, însă, în 1915, este înrolat în armata austro-ungară, fiind nevoit să-şi întrerupă studiile. După război, în anul 1918, își va relua studiile la Universitatea din Viena. În octombrie 1918 devine membru în Consiliul Naţional Român, pentru ca, luna următoare, să fie trimis la Geneva și, ulterior, la Paris în scopul susținerii cauzei române la Conferința de Pace. Aici îl va cunoaște pe scriitorul american George D. Herron, un apropiat al preşedintelui Wilson, cu care va avea întrevederi amicale. În perioada februarie - octombrie 1919 a funcționat ca secretar personal al lui Iuliu Maniu, iar în perioada octombrie - decembrie 1919 l-a însoțit și pe Alexandru Vaida-Voievod la Conferinţa de la Paris. În septembrie 1919, Tilea a fost numit de către Alexandru Vaida-Voievod ataşat la Legaţia Română de la Londra (funcţie pe care a ocupat-o până în iulie 1920 şi, apoi, din iulie 1920 până în octombrie 1921).

În 1921 s-a căsătorit cu Eugenia (n. Pop) la Cluj. După o scurtă şedere la Londra, cei doi s-au întors, în februarie 1922, în țară. În acel an, Viorel Tilea şi-a susţinut lucrarea de doctorat intitulată Rolul diplomaţiei în politica de stat. Mai târziu, în 1925, a publicat volumul Acţiunea diplomatică a României, tradusă în limbile germană, maghiară, croată şi bulgară. În perioada 1938-1940 îl regăsim la Londra în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotențiar al României. Se va remarca prin cele două intervenţii la Foreign Office, din 16 şi, respectiv, 17 martie 1939, prin care a atenţionat asupra pericolului unei posibile agresiuni a Germaniei naziste asupra României. În perioada misiunii sale la Londra, Tilea a întreprins demersuri pe lângă cabinetul britanic pentru a obţine o declaraţie de sprijin în favoarea României. Ca urmare a evoluției politicii externe a României, a fost rechemat, în 1940, de la post, dar, conștient de natura noilor schimbări, a cerut azil politic în Anglia, stabilindu-se la Londra.

Viorel Tilea a murit la 20 septembrie 1972, într-un spital englezesc. Conform dorinţei exprimate în testament, memoriile, conținând informații importante privind misiunea la Londra, au fost publicate de către familia sa (Envoy Extraordinary. Haggerston Press, 1998).