Fondul „Adrian Marino” din Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca

Lect. univ. dr. Florina Ilis*

şef serviciu - Cercetare bibliografică
Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga" Cluj-Napoca

 

Adrian Marino s-a născut în data de 5 septembrie 1921, în Iași, într-o familie cu adânci rădăcini în societatea cultivată a orașului. Descoperirea cărţilor s-a produs în modul cel mai firesc, chiar în biblioteca tatălui său, o bibliotecă impresionantă pentru un inginer CFR, care, pe lângă lucrările tehnice, de specialitate, conţinea şi opere clasice sau cărţi şi reviste de critică literară. A făcut liceul la Iaşi, fiind înscris la Liceul Militar, unde mărturisește că a fost „închis” fără voia sa: „N-aveam nici o afinitate cu viaţa militară (…). Din fericire, un accident la piciorul drept a permis evadarea din această situaţie imposibilă”.1

adrian_marino.jpg

Adrian Marino

(5 septembrie 1921, Iași - 17 martie 2005, Cluj)

Adrian Marino a debutat în Jurnalul literar încă de pe băncile liceului, în 1939, cu un studiu despre H. Sanielevici (1875-1951), jurnalist și antropolog român de origine evreiască, colaborator al publicațiilor de stânga. „Cazul” criticului H. Sanielevici îi permitea tânărului debutant să se apropie de una dintre cele mai constante şi fructuoase polemici din critica literară românească, şi anume dominanta opoziţiei etic/estetic. Cum just observa Adrian Marino, incapacitatea lui Sanielevici, critic de orientare socialistă, de a judeca opera literară cu ajutorul criteriilor de ordin estetic l-a determinat pe acesta să avanseze verdicte literare pe care, ulterior, timpul avea să le infirme. E cazul unui scriitor ca Mihail Sadoveanu (1880-1961) sau a unui istoric ca Nicolae Iorga (1871-1940), a căror valoare Sanielevici, prin judecăţile exclusiv etice, n-a intuit-o. Surpriza liceanului Marino a fost enormă atunci când s-a văzut publicat într-o revistă al cărei director era însuşi George Călinescu (1899-1965), unul dintre cei mai importanți critici ai acelei vremi.

După război, aflându-se la Bucureşti (1945-1948), Adrian Marino devine asistent suplinitor la catedra lui George Călinescu. Într-un climat politic incert şi confuz, în 1947, Marino îşi susţine teza de doctorat având ca temă studiul vieţii poetului simbolist Alexandru Macedonski (1854-1920). După cum explică şi Marino, opţiunea pentru Macedonski, într-o perioadă în care George Călinescu recenza în Naţiunea, în cuvinte elogioase, tezele ideologului sovietic Jdanov, a reprezentat pentru tânărul critic atât „un protest” împotriva uitării care cuprinsese opera lui Macedonski, cât şi un gest polemic, de reabilitare a estetismului, într-o perioadă în care marele critic George Călinescu părea să-l fi uitat. Lipsa de compatibilitate cu gândirea şi personalitatea lui Călinescu, dar și climatul politic dominat de stânga comunistă au dus la îndepărtarea de la catedră a lui Marino la sfârșitul lui 1947. Încă din acea perioadă, Adrian Marino a realizat că ceea ce-l opune „maestrului” nu este numai viziunea diferită asupra literaturii, ci, mai ales, o situare pe baricade diferite faţă de contextul politic ambiguu din anii de după război. Ca o ironie a sorţii, ironie pe care Marino o înregistra uneori cu indignare, alteori cu resemnare, unii dintre interpreţii operei sale l-au considerat „călinescian”. A încercat pe tot parcursul vieţii să contrazică această etichetă şi s-o infirme. Întreaga sa operă de critică literară s-a născut, astfel, din frondă faţă de direcţia instituită în critică de George Călinescu, dar şi din refuzul de a fi considerat un „călinescian”, situându-se mereu la antipozi faţă de viziunea maestrului. Estetismului lui Călinescu i-a opus rigoarea teoriei şi criticii ideilor. Marino era arid şi se baza pe documente atunci când Călinescu se lăsa în voia speculaţiilor şi a rafinatelor intuiţii, devenind rece şi calculat în exprimarea ideilor, fără să se lase sedus de cuvinte. Interesului pentru biografie al lui Călinescu şi pentru înţelegerea operei unui scriitor prin analiza vieţii şi a evoluţiei intelectuale a acestuia, Marino i-a opus interesul pentru ideile literare şi pentru „biografia” acestora, după cum a arătat în volumul Biografia ideilor literare.  

Anul 1949 a pus capăt în mod brutal evoluţiei promiţătoare a carierei de critic a lui Adrian Marino. Este anul în care a fost arestat, fiind acuzat de activitate politică în rândul tineretului ţărănist, ca membru al Partidului Național Țărănesc Creștin-Democrat. A trecut prin „celebrele” închisori ale Gulagului românesc, fiind eliberat abia în 1957. În câteva dintre intervenţiile de după 1989, va vorbi despre experienţa carcerală cu o atitudine lipsită de exagerări, fără să se victimizeze sau să se eroizeze. Dar, după numai trei luni de libertate, în 1957, (din cauza revoluţiei din Ungaria) a fost arestat din nou şi deportat în Bărăgan (la Lăteşti), unde a fost obligat să rămână timp de şase ani, în domiciliu forțat. A redevenit liber după 14 ani de interdicţie şi întrerupere totală a oricărei activităţi intelectuale. Debutul în volum s-a produs, din cauza arestării şi a deportării, destul de târziu, abia în 1966 cu Viaţa lui Alexandru Macedonski. Faţă de teza de doctorat, Marino recunoaşte că biografia dedicată lui Macedonski a fost, practic, rescrisă în 1964. Pornind de la studiul operei lui Macedonski şi de la analiza documentelor de arhivă, Marino reconstituie un fel de „portret moral” al scriitorului, încercând să înţeleagă ce rol l-a avut în viaţa şi creaţia acestuia pendularea între realitate şi cultivarea visului (a fantasmelor), între himera esenţei şi atracţia aparenţei strălucitoare. Dar, deşi sobru, stilul biografului nu e lipsit de savoare sau de ironie. Cu tot pitorescul „personajului” său, Marino nu se lasă furat de aprecieri hazardante sau subiective, menţinând faţă de acesta o anumită distanţă critică, chiar dacă, uneori, binevoitoare şi înţelegătoare. Eugen Simion recunoaşte „complexitatea” metodei critice utilizate de Marino, care a reuşit să combine studiul istoric cu psihocritica sau cu critica filologică2. Ediţia critică a operei lui Macedonski, care, pe lângă aparatul critic substanţial, mai conţine studii introductive şi note, a debutat în 1966, continuând cu o oarecare regularitate până în 1980.

Un element biografic deloc lipsit de importanţă este faptul că, după întoarcerea din domiciliul forțat, Adrian Marino a fost obligat o vreme să semneze cu un nume care reprezenta un fel de compromis între numele său real şi un posibil pseudonim liber consimţit: M. Adrian. Cu acest nume va semna câteva articole publicate în Lumea, articole dedicate iluminismului sau iluminiştilor români: Iluminiştii români şi „afacerile" Europei (nr. 39/1964), Iluminiştii români şi problema colonială (nr. 29/1964), Iluminiştii români şi progresul ştiinţific (nr. 10/1965) etc. 

De la momentul noului debut în critică (1966) şi până la definitivarea lucrării în șase volume a Biografiei ideii de literatură, în 1996, Adrian Marino şi-a adus o reală contribuţie în domenii literare importante cum ar fi: critica ideilor literare, hermeneutica literară sau comparatistica. Printre cele mai importante cărți de critică și hermeneutică literară amintim : Introducere în critica literară (1967), Dicționar de idei literare, I, A-G (1973), Critica ideilor literare (1974), L’herméneutique de Mircea Eliade (1981), Etiemble ou le comparatisme militant (1982), Hermeneutica ideii de literatură (1987), Teoria della Letteratura (1994), The Biography of the Idea of Literature From Antiquity to the Baroque (1996), Comparatism și teoria literaturii (1998), Cenzura în România. Schiță istorică introductivă (2000). N-a avut nicio inhibiţie faţă de Occident şi, ca mai vechii paşoptişti, pe care i-a iubit şi i-a admirat, a călătorit mult, a scris în limbi străine şi a dialogat cât mai deschis cu colegii de breaslă de la universitățile mari europene. A publicat în antologii și volume colective și a colaborat la cele mai prestigioase reviste de istorie și critică literară cu peste 1700 de articole3. A scris și cărți de călătorie care oferă mărturii interesante despre drumurile parcurse : Olé ! España (1974), Carnete europene (1976), Prezențe românești și realități europene. Jurnal intelectual (1978).

Pentru că şi-a permis puţine dintre plăcerile vieţii, chiar şi atunci când avea o pasiune, nu făcea decât s-o transforme tot într-un act de cunoaştere, Marino a început să colecţioneze timbre cu o pasiune aproape „maniacală” de la vârsta cea mai fragedă. Colecţia impresionantă de timbre (organizată tematic) i-a permis să învețe lucruri noi și să facă schimb cu cei mai cunoscuți filateliști din țară și străinătate. În mai 1985, a luat premiul internaţional „Herder”. Întrebat în revista Tribuna cum apreciează obţinerea acestei distincţii, Marino a răspuns (nu cu modestie, ci cu luciditatea şi cu conştiinţa propriei valori): „Noi [românii] avem într-o mare măsură „mistica” premiilor literare internaţionale (…). Este vorba de un serios premiu de importanţă regională acordat ţărilor din Est”4.

După 1989 şi-a continuat proiectele de critică şi hermeneutică a ideilor literare, dar, în acelaşi timp, mulţumit că se putea exprima liber, şi-a îndreptat atenţia înspre critica de idei politice, militând neobosit pentru „integrarea” noastră europeană. Cele mai importante cărţi scrise în această perioadă probează, din punct de vedere cultural, „meritele” unei culturi care ar fi trebuit să-şi regăsească locul firesc în Europa, de care, prin forţa vicisitudinilor istorice şi politice, fusese izolată în perioada comunistă. În primii ani de după 1989 a intrat şi în arena politică, contribuind, atât prin atitudinea sa, cât şi prin articolele politice, la consolidarea poziţiei partidelor istorice (PNŢCD), precum şi la unificarea forţelor de opoziţie faţă de puterea neo-comunistă instalată în România, afirmând neîncetat că singura şansă înspre o democraţie viabilă o constituie afirmarea pluralismului politic. Spiritul său critic şi lucid l-a ferit întotdeauna de exagerările care afectează adeseori mentalitatea românească, înclinate spre auto-mistificare sau subiectivism. A refuzat Academia română care şi-ar fi dorit să-l onoreze cu titlul de academician. Răspunsul intransigent al lui Marino, care considera Academia o instituţie din care nu dispăruseră vechii nomenclaturiști, a ocupat paginile ziarelor din acea perioadă.

Dezamăgit de viaţa publică, s-a retras în liniștea cabinetului său, dedicându-se, în ultimii ani ai vieţii, lucrărilor pe care le avea în plan. A demarat unul dintre cele mai ambiţioase proiecte de după 1989, şi anume elaborarea unei istorii a ideii de libertate şi a cenzurii în România. Din păcate, acest din urmă proiect n-a mai putut fi dus la îndeplinire, Marino încetând din viaţă în martie 2005. O serie de articole publicate pe această temă ne ajută să ne formăm o părere despre structura volumului.   

marino4.jpg

A fost considerat orgolios, infatuat sau neprietenos, când nu era decât un om de cultură care și-a fixat standarde de la care nu accepta să abdice sub nici o formă. Greşeala sa a fost aceea că a aplicat aceeaşi măsură (cu care se judeca pe sine) şi contemporanilor, atrăgându-şi, astfel, nenumăraţi duşmani sau neprieteni. S-a mai spus că ar fi fost ranchiunos sau neiertător, intransigent şi critic. A trăit în societatea oamenilor, dar n-a iubit-o. Dezamăgit de fiecare dată, s-a întors printre cărţile pe care le iubea mai presus de orice. Şi-a iubit biblioteca cu patimă, şi a dispus ca, după moarte, această bibliotecă să fie accesibilă cât mai multor cititori, donând-o Bibliotecii Centrale Universitare ”Lucian Blaga”. N-a avut prieteni, poate unul sau doi, dar adevăraţii săi prieteni au fost, de la început şi până la sfârşitul vieții, cărţile pe care le-a iubit cu patimă.

Momentul inițial al constituirii fondului „Adrian Marino” îl reprezintă data de 31 martie 1994, când donatorul a semnat actul notarial de donație către bibliotecă. Adrian Marino a ales Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” nu numai din „patriotism local”, ci, mai ales, după cum o mărturisește el însuși, datorită comuniunii de idei și viziuni pe care o împărtășea cu istoricul și profesorul Doru Radosav, directorul bibliotecii. Astfel, până la dispariția sa (2005), au fost donate, periodic, în special corespondență, manuscrisele textelor editate, alte documente de arhivă (acte, fotografii, chitanțe etc.). După 2005 a continuat transferul complet al întregului fond și s-a constituit o sală de lectură specială care îi poartă astăzi numele. Fondul Adrian Marino cuprinde cărți românești și străine (11.300 titluri publicații), și colecții de reviste (56 titluri de colecții periodice). Printre periodicele străine se regăsesc importante titluri de publicații, reprezentative pentru critica şi istoria literară europeană şi nord-americană (Revue de littérature comparée, La Nouvelle Revue Française, Europe, Akzente, Tel Quel, American Literature, Canadian Review of Comparative Literature etc.), dar şi aparţinând unor grupări de intelectuali români din diaspora (Dorul – Danemarca, Dialog – Germania, Luceafărul românesc – Canada etc.). Fondul mai cuprinde manuscrise, cópii dactilografiate ale operelor sale, dosare de corespondență, documente și acte de familie, fotografii, diplome și medalii.

img_6341.jpg

Datorită formației donatorului, specificul de bază al fondului de carte îl constituie publicațiile din domeniul istoriei, teoriei, criticii, hermeneuticii și esteticii literare. Ceea ce impresionează în acest fond nu sunt numai cărțile românești din domeniu, ci, mai ales, publicațiile străine, remarcabile prin valoarea lor. Este, probabil, un fond aproape exhaustiv de publicații, cuprinzând în domeniul cercetării literare tot ce s-a publicat reprezentativ în lume în perioada 1970-2000. Bogăția fondului este remarcabilă și dobândește valoare, mai ales dacă ținem cont de condițiile vremii, când cenzura ideologică, comunistă, nu privea cu ochi buni cultura și controla conținutul fiecărui colet primit din străinătate, fiind atentă cu publicațiile străine care erau aduse în țară. De aceea, consider că valoarea fondului de carte nu este dată de publicațiile propriu-zise (existente, de altfel, în bibliotecile europene), dar, ținând cont de faptul că, în timpul dictaturii lui Ceaușescu, achiziția de carte străină în biblioteci era strict controlată și cenzurată de partid, dorința lui Adrian Marino de a trece peste lipsurile de carte străină din biblioteci, creându-și propria bibliotecă, dobândește o semnificație profundă, conferind valoare conceptului de „supraviețuire prin cultură”. Astfel, în cazul intelectualului Adrian Marino, șansa supraviețuirii culturale în timpul dictaturii comuniste a reprezentat-o biblioteca și, implicit, cărțile publicate în lumea liberă a Europei.  

6335_prelucrata.jpg

Impresionantă este și arhiva personală a lui Adrian Marino, cedată, în cea mai mare parte, Bibliotecii Centrale Universitare. Această arhivă cuprinde mai bine de trei sute de dosare şi constă în corespondenţă cu scriitori, personalităţi ale vieţii culturale româneşti şi străine, oameni de cultură sau editori și prieteni. De asemenea, din acest corpus de dosare fac parte manuscrisele fiecărei opere a lui Adrian Marino şi bibliografia aferentă, constituită din fişe de lectură şi însemnări critice. Numai în cazul dosarului Dicţionarului de idei literare arhiva constă în aproape 70 de dosare de fişe de lectură, cuprinzând structura şi materialele prevăzute pentru continuarea lucrării, pe care, însă, Adrian Marino nu a mai reușit s-o finalizeze. În plus, în dosare separate sunt cuprinse toate recenziile, intervenţiile din presa culturală, cronicile, interviurile şi studiile critice apărute, în țară și străinătate, despre opera lui Adrian Marino. De o incontestabilă valoare documentară sunt şi dosarele de corespondenţă străină şi română, care au intrat de asemenea în fondul bibliotecii, printre cei cu care Adrian Marino a întreţinut o corespondenţă numărându-se Mircea Eliade, Emil Cioran, I.P. Culianu, Matei Călinescu, C. Noica, D. Ţepeneag sau Ion Vianu etc.

În cazul corespondenței, este interesant de urmărit, prin intermediul scrisorilor, traseul cultural al unui scriitor care, în ciuda unui început promițător de carieră, a cunoscut o sincopă de aproape douăzeci de ani, o perioadă ce coincide cu cei mai benefici ani ai vieții unui intelectual în formare, respectiv între 25 și 45 de ani. În cadrul corespondenței, regăsim puține scrisori primite înainte de 1945, dar remarcăm, totuși, schimbul de scrisori cu George Călinescu, din care s-au păstrat 14 file. Foarte prețioase sunt și scrisorile primite imediat după eliberarea din domiciliul obligatoriu (1964), care exprimă, printre rânduri, atmosfera și climatul acelei vremi. Astfel, în ciuda unei ușoare destinderi a presiunii politice, Adrian Marino întâmpina mari dificultăți în integrarea „în câmpul muncii”, găsindu-și greu locul într-o lume complet nouă față de cea pe care o cunoscuse înainte de arestarea din 1949.  Printre primii cu care Adrian Marino va coresponda în 1964 se numără istoricul literar Al. Piru (1917-1993) și poetul Al. A. Philippide (1900-1979). Pe Al. Piru, Adrian Marino îl cunoștea de dinainte de 1945, în calitate de asistent al lui George Călinescu. Și Al. Piru fusese îndepărtat din funcție odată cu instalarea regimului comunist, dar, față de Adrian Marino, care a trecut atât prin închisoare, cât și prin experiența unui domiciliu forțat, acesta, după ce practicase mai multe munci umile, fusese reintegrat, ca asistent, în învățământul universitar, încă din 1956. Din corespondența acelui an (1964) reiese că Piru încerca să-l ajute pe Adrian Marino ca să-și găsească un mijloc de subzistență, facilitându-i accesul la unele publicații literare ale vremii. De Al. A. Philippide, deși cu mult mai vârstnic, îl lega locul natal, orașul Iași, de unde proveneau amândoi. Începând cu anul 1965, corespondența se îmbogățește, fiind interesant de urmărit cum încep să reintre în viața lui Adrian Marino și alți scriitori sau colegi de breaslă. Cele mai multe dintre aceste scrisori se referă la schimbul reciproc de cărți, la publicarea unor recenzii sau sunt invitații de colaborare la reviste. Din cauza climatului politic și a supravegherii corespondenței, sunt evitate referințele la starea de lucruri politică sau socială. Printre cei mai constanți corespondenți ai lui Adrian Marino se remarcă prietenul său Matei Călinescu, legătura lor de amiciție continuând și după ce acesta a părăsit România, stabilindu-se în 1973 în Statele Unite ale Americii. 

Fondul de arhivă „Adrian Marino” cuprinde 559 dosare, însumând 5.063.390 file de corespondență (scrisori private și oficiale, cărți poștale, ilustrate, telegrame și ciorne), de acte și documente, de diplome, de cópii și ciorne ale unor lucrări, de tăieturi și decupaje din ziare și reviste. Dosarele de corespondență cuprind scrisorile primite de către Adrian Marino de-a lungul timpului, de la cele mai vechi (1943) până la ultimele scrisori. Uneori, în aceste dosare au fost inserate și cópii ale scrisorilor de răspuns ale lui Adrian Marino. Din păcate, acestea nu sunt foarte multe. Din dorința donatorului, corespondența a fost organizată după mai multe criterii. Remarcăm, în primul rând, criteriul mai general, de limbă, care împarte corespondența în internă și externă. Acestui criteriu îi este asociat și unul geografic. Astfel, dosarele sunt împărțite în funcție de țările din care provin expeditorii scrisorilor sau al spațiului geografic de unde a fost expediată corespondența. Dosarele mai voluminoase au și o bornă temporală, respectiv anul 1989, dar cele mai multe nu țin cont de acest criteriu.

În cazul corespondenței interne, de pildă, există și un criteriu tematic, care grupează scrisorile în funcție de preocupările momentului. Se remarcă, astfel, corespondența de redacție a publicației Cahiers roumains d’études littéraires, care cuprinde mai multe dosare. Un criteriu care nu ține cont de criteriile enunțate anterior este cel al personalităților. Astfel, dosarele „Cioran”, „Mircea Eliade”, „Constantin Noica” sau „Ștefan Baciu”, chiar dacă nu sunt voluminoase, au fost organizate separat față de celelalte.

img_6348.jpg

Mai presus de orice, cărturarul român a iubit cărțile și biblioteca, cărora le-a dedicat întreaga viață. Cele mai călduroase pagini din cărțile de călătorie în străinătate le dedică bibliotecilor frecventate asiduu, fiind insensibil la ispitele Occidentului de care se făceau, de obicei, vinovați, călătorii din Est. Biblioteca Națională a Franței este numită în volumul Carnete europene „marea pasiune pariziană”5. Orice „ieșire” în orașele europene presupune și vizite obligatorii în marile librării, unde stabilește relații directe cu librarii prin intermediul cărora va comanda cărți. Remarcabilă e schița de portret pe care o face, în acest sens, librarului parizian Pierre Béarn, animatorul librăriei Librairie du Zodiaque (60, rue Monsieur-le-Prince)6, unde obișnuiește să cumpere cărți și să stea de vorbă cu librarul. Adrian Marino nu a cumpărat cărți dintr-o dorință egoistă de colecționar, ci pentru a se educa și forma în spiritul libertății de gândire și de exprimare, cultura reprezentând în viziunea sa, principalul mod de a depăși complexele unui scriitor născut în Estul Europei.   

Înţelegerea personalităţii lui Adrian Marino, complexă și chiar controversată, se poate face numai analizându-i evoluţia intelectuală şi, mai ales, aprofundându-i opera. În tot ceea ce a scris, Adrian Marino s-a identificat cu viziunea, cu ideile şi cu concepţiile sale. Omul Adrian Marino a trăit prin cărţile pe care le-a scris. Dar, pe de altă parte, fiecare idee din scrierile lui, de la cele mai banale până la cele care i-au consolidat imaginea de critic de idei, a fost trăită autentic şi asumată interior cu toată responsabilitatea. Poate că portretul de cea mai înaltă acurateţe şi-l face Marino însuşi:

Nu sunt decât un critic de idei literare (categorie încă neratificată), pe care – în cazul meu – aş asimila-o unei formule predominant ideologice. Cred că pot afirma că sunt un mic ideolog, speţă de teoretician situată între filozoful profesionist, riguros şi eseistul literar, spontan şi improvizat. Prototipul ar fi ideologul cu perucă al secolului al XVIII-lea, cu care-mi pare a surprinde anumite afinităţi.7

Citind aceste declaraţii nu poţi să nu remarci fineţea lucidităţii cu care se cunoştea pe sine, dar şi uşoara autoironie la care apela adeseori pentru a se feri de orice iluzii ieftine. Ideologul cu perucă al secolului al XVIII-lea reprezintă o imagine foarte potrivită a personalităţii sale: voltairian în spirit, raţionalist în gândire, sceptic în raporturile cu oamenii, liber-cugetător şi singur în viaţă.


Autorii își asumă responsabilitatea pentru corectitudinea informaţiilor şi pentru opiniile exprimate în articolele trimise spre publicare.

* Email: florina.ilis@bcucluj.ro

1 Adrian Marino, Viaţa unui om singur, Polirom, Iaşi 2010, p. 23.

2 Eugen Simion, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti 1974, p. 519.

3 Florina Ilis, Viața, opera și activitatea lui Adrian Marino. Cercetare bibliografică și de referință, Editura Argonaut, Cluj-Napoca 2010.

4 Adrian Marino, "Doar prin comparaţii, raportări şi încadrări în scheme universale adevărata personalitate poate fi definită şi evaluată în spiritul obiectivităţii şi al diferenţierii specifice", Interviu de Mircea Popa, in Tribuna, nr. 1, 1985, p. 3, 6.

5 Adrian Marino, Carnete europene. Însemnare a călătoriii mele făcută între anii 1969-1975, Editura Noul Orfeu, București 2003, p. 61.

6 Ibidem, p. 64.

7 Ibidem, p. 29.