Articol de Marius Dragomir
(masterand, anul I, Istorie, memorie, oralitate în secolul XX)

Introducere

Articolul de faţă are ca obiect central de analiză problematica modului de funcţionare şi acţiune a Securităţii sub comunism cu o aplicare concretă asupra cazului scriitorilor în perioada cuprinsă între anii 1964-1989, perioadă ce reprezentă evoluţia regimului politic comunist din momentul instalării la putere a lui Nicolae Ceauşescu şi până în momentul disoluţiei acestui regim, care a culminat cu Revoluţia din decembrie 1989.

Principalul argument care animă prezentul studiu rezidă, în primul rând, din importanţa fenomenului avut în vedere, anume acela al raportului securitate-scriitori. Mai concret, centralitatea şi gravitatea problemei abordate, pentru studiul istoric, constă în înţelegerea corectă şi aprofundată a acestui instrument de constrângere şi opresiune (securitatea) de care regimul comunist a facut uz pentru a-şi satisface doleanţele ideologice, pentu a asigura o anumită omogenitate a opiniilor şi atitudinilor, omogenitate care se va dovedi a fi, în fapt, opacă datorită unanimităţi forţate.

Un al doilea argument ce întăreşte determinarea importanţei subiectului pe care mi-am propus să îl tratez se referă la desprinderea unei viziuni de ansamblu asupra unei perioade temporale determinate, precum şi la surprinderea mijloacelor de acţiune politică şi socială prin care se insinuează deciziile comunismului în ceea ce priveşte "discriminarea" conţinutului publicaţiilor care trebuia să se prezinte în conformitate cu obligativităţile doctrinare ale partidului comunist.

Dincolo de aceste argumente care, prin precizările şi delimitările pe care şi le propune, îşi fixează atenţia asupra evidenţierii importanţei unei astfel de întreprinderi, se ridică un al treilea argument care vine să le consolideze şi să le completeze pe primele. El vizează, de astă dată, determinarea utilităţii. Aşadar, utilitatea prezentului demers are în vedere, în primul rând, satisfacerea unor necesităţi de natură gnoseologică şi, în al doilea rând, a unor semnificaţii de natură morală.

Pentru a înţelege care sunt semnificaţiile morale pe care le implică cercetarea aspectelor şi efectelor Securităţii în comunismul din România, nu trebuie să fie pierdut din vedere faptul ca acestă formă de organizare şi conducere a statului se încadrează în tipologia celor totalitariste, care au un efect fatal asupra modului normal de funcţionare a vieţii civice. Prin urmare, implicaţia morală se referă la a trage anumite concluzii de avertizare şi cu un anumit rol prospectiv asupra riscurilor ce survin din încredinţarea neraţională a puterii unei forţe politice nedemocratice.

Nu în ultimul rând, această lucrare este rodul unor aspecte şi opţiuni de natură motivaţională, a unor afinităţi personale cu privire la tema analizată.

1. Cultura şi intelectualii în Romania după instalarea comunismului

Consider că o tratare exhaustivă a perioadei cuprinsă între anii 1964-1989, care nu ţine cont de aspectele socio-istorice distincte sau similare ce preced aceast interval temporar, nu satisface o anumită pretenţie de complexitate şi aprofundare a înţelegerii. Ca atare, urmând îndeaproape principiul clarităţii şi al consecvenţei istorice, am recurs la prezentarea stării culturii române şi a intelectualilor în preajma instaurării regimului comunist, la proletcultism, precum şi la stabilirea statutului pe care intelectualul îl are în societatea comunistă.

Instaurându-se sub presiunea directă a forţelor sovietice, comunismul din România, a apărut în acel prim moment ca o măsură luată împotriva dorinţelor poporului român, în contextul geopolitic apărut la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. "Nimeni nu poate nega un adevăr de bun-simţ - şi anume că instaurarea comunismului în România s-a produs prin represiune; ce s-a întâmplat şi cu menţinerea regimului. În absenţa ocupaţiei sovietice şi a instituţiilor represive create ca instrument al acestei ocupaţii, între care Securitatea avea rolul de vârf de lance, secondată de aparatul Justiţiei şi de Miliţie, regimul nu ar fi supravieţuit mai mult de câteva luni" ¹

Procesul de instalare a comunismului a parcurs, în perioada anilor 1945-1947, o perioadă de tranziţie tulbure, care s-a finalizat cu actul de abdicare forţată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, şi prin adoptarea unei noi Constituţii în aprilie 1948, care avea să anuleze pluralismul politic, drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor, să acapareze complet puterea. Măsurile luate prin această Constituţie au avut efecte nocive asupra climatului cultural român, au distrus elita intelectuală, trecându-se la reprimarea violentă a oricărei poziţii ce contravenea reglementărilor "constituţiale". Agresivitatea măsurilor luate ajunge chiar până la exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, atât a vechilor reprezentanţi ai clasei politice, cât şi a oricărui individ care era oponent al puterii conducătoare.

În ceea ce priveşte cultura naţională, s-a ajuns la un acut grad de desfigurare, de cosmetizare forţată a realităţilor neconfortabile, impunându-se asupra domeniilor de creaţie ale spiritului o directivă dogmatică, o "nouă cultur?", sub deviza "internaţionalismului proletar". Astfel, în plan cultural, anul 1948 este un an de răscruce, când începe o represiune sălbatică faţă de reprezentanţii elitei intelectuale, în paralel cu un program de sovietizare a culturii. In acelaşi an 1948, "cenzura ideologică s-a instituţionalizat, cu efecte asupra tuturor domeniilor de creaţie sau de activitate culturală. Au fost stabilite liste cu publicaţii, opere sau autori care pot vedea lumina tiparului, şi liste cu publicaţii şi opere care trebuiau interzise, cu autori care trebuiau scoşi din circuitul public. Bibliotecile publice au fost epurate de lucrările interzise, dar au fost invadate de traduceri din literatura rusă, editurile şi ziarele au fost trecute sub un sever control ideologic, filmele ruseşti au invadat ecranele. Operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin au fost traduse şi difuzate până la saturaţie." ²

Subordonarea faţă de modelul proletcultist, oferit de Uniunea Sovietică, a ajuns până la renunţarea la propria noastră identiate culturală. Pe această linie s-a ajuns chiar până la a defăima. Scriitorii români nu sunt publicaţi decât fragmentar, în urma unei severe trieri care, de multe ori, se solda cu amputatea unor capitole, paragrafe, sau versuri. În cele mai grave situaţii se putea ajunge până la interzicerea totală a unui autor, la sancţionarea acestuia pentru scrierile sale prin trimiterea în închisori şi lagăre de muncă.

Aşadar, intervalul temporar ce se întinde între 1945- 1964, care este supranumit şi "obsedantul deceniu", privit în ansamblu, se poate caracteriza ca fiind o perioadă de disoluţie a culturii române, sub influenţa acidă a factorilor corozivi ai ideologiei şi ai mijloacelor de concretizare a acesteia prin utilizarea unui cadru instituţional de supunere şi manipulare. Apropiindu-ne şi mai mult atenţia asupra acestei perioade, putem spune că este una compulsivă din punct de vedere ideologic şi estetic, de trădări şi compromisuri ruşinoase, de o fluctuantă apropiere şi depărtare de cultul stalinist, îndobitocirea disciplinelor spiritului, condamnări cu închisoarea sau cu munca silnică pe motive de neobedineţă etc. ³

Este epoca (...) şedinţelor de demascare, (...) a şantierelor "patriotice" Salva-Vişeu şi Agnita-Botorca, a primei tentative de construire a Canalului Dunăre-Marea Neagră, unde a pierit floarea intelectualităţii româneşti (...)"⁴

Ţinând cont de starea socială şi istorică tensionată ce caracterizează perioada cuprinsă între anii 1945-1964, putem spune că, în structura acestei societăţi comuniste, se creează un raport dialectic între două grupuri antinomice: intelectualii şi puterea proletară, care reprezintă clasa socială conducătoare. Astfel, privind prin prisma stratificării sociale, deducem existenţa unui conflict între două clase sociale, aşa cum îşi închipuia Karl Marx, între o forţă dominantă care îşi impune dorinţele şi valorile asupra vieţii publice şi o clasă dominată care trebuie să se adapteze celei care deţine puterea.

Conform criteriilor de distribuţie a indivizilor în diferite grupuri de aparteneţă, care constau în existenţa unor ţeluri comune, a unor necesităţi şi aptitudini similare, a unor aşteptări şi pretenţii proporţionate, putem să delimităm caracteristicile celor două tipuri de grupuri sau "tabere". ⁵

Şi cum cei care se preocupă cel mai intens de problema libertăţii de creaţie sunt scriitorii, apare ca fiind evident faptul că modelul intelectualului poate fi redus la cel al scriitorului. "Puterea comunistă a debutat şi s-a consolidat pretutindeni prin divorţul radical cu individul de valoare, în general, dar, mai cu seamă, cu intelectualii" ⁶

Modul unanim de receptare a intelectualui în contextul comunismului era acela aceea a adversarului politic. Pretinzând autonomia libertăţii de creaţie, scriitorul dorea să obţină un prijligiu interzis, să se bucure de o "anomalie". Între pretenţiile intelectualilor autentici şi expectanţele limitate ale clasei muncitoare se deschide un hiat care duce la apariţia unui conflict mai mult sau mai puţin explicit. Astfel, "ura împotriva intelectualilor şi a culturii, a fost mai adâncă şi mai durabilă decât ura faţă de clasele expluatatoare" ⁷.

2. De la relativa liberalizare la transferul ei spre Securitate (1964-1989)

Cenzura, mai ales dupa venirea lui Nicolae Ceauşescu la putere, avea să perpetueze, prin filtrul exercitat, inregimentarea socială. Cuvântul scris trebuia să se supună necondiţionat unor canoane impuse de propaganda şi, mai ales, urma sa fixeze verbul intr-un clişeu sărac, lipsit de bogaţia limbii române, uşor de asimilat mai ales prin repetiţie obsedantă. Partidul trebuie sa fie neapărat forţa politică conducătoare, orice substitute, fie chiar şi o metaforă, fiind considerat o abatere de la linie. În domeniile economic, militar, social, instrucţiunile comitetului de Stat pentru presă şi tipărituri -cenzură - aveau în linii mari aceleaşi prevederi punctuale ca şi înainte de 1965 - anul considerat începutul unei relative destinderi socio-culturale. Presa, în mod special, este pusa în faţa unor situaţii noi. Cenzura existentă funcţiona tot pe baza normelor de Caiete de sarcini. De data aceasta lipseau însă limitele pană la care se putea merge cu aprecierile despre un eveniment istoric, despre o personalitate care înainte fusese trecută la capitolul interzişi. Ceea ce avea de făcut cenzura era limitarea elogiului adus interzişilor în raport direct cu aprecierile din cuvântarile şi documentele oficiale ale Partidului Communist. Tehnica era simplă, şi în acelasi timp uşor de impus. Fondul de aprecieri era direct extras din documentele oficiale. Comparativ cu perioada anilor 1950 este remarcabil faptul că, deşi organismul cenzurii nu este abolit întru totul, continuând să existe sub forma unei măsuri preventive, agresivitatea acestuia scade. Aşadar "cenzura s-a perpetuat constant printr-un proces de filtru social " ⁸.

Atitudinea antisovietică manifestată după 1964 prin declaraţia din aprilie şi apoi politica lui Ceauşescu în acelaşi spirit antisovietic vor determina reluarea legăturilor cu Occidentul iar în ceea ce priveşte cenzura, în perioada 1965-1971 aceasta va cunoaşte o relativă liberalizare, de redescoperire şi revalorificare a unei părţi a culturii, putem spune că cea mai permisivă din 1945 şi pană în 1989. ⁹ Uşoara liberalizare de care a beneficiat cultura în această perioadă a dat naştere unei noi generaţii artistice din care vor fi făcut parte Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Theodor Mazilu, Marin Preda şi alţii.

S-a spus despre cenzura de la mijlocul anilor '60 că a fost mai permisivă, mai blândă, în comparaţie atât cu cenzura represivă din anii '50, care extirpase cu forcepsul ideologic memoria naţională, prin contrafacerea masivă a adevărului, discursul istoric fiind subordonat intereselor sovietice, cât şi cu cea din anii '70 -'80, când exacerbarea specificului naţional a făcut necesară o nouă intervenţie brutală asupra istoriei. Înăsprirea cenzurii după 1971 a dus la cultivarea limbii de lemn şi distrugerea culturii prin promovarea "pseudo-valorilor şi cântăreţilor de curte." ¹⁰

Constituţia Republicii Socialiste România din 1965 limitează de la bun început tentativele de asumare a libertăţilor fundamentale în art. 29 care spune că "libertatea cuvântului, presei, întrunirilor ... nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc". Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor a fost transformată dupa 1965 în Consiliu de Stat al Presei si Tipăriturilor devenind noua instituţie a cenzurii, un filtru prin care trebuiau sa treacă presa scrisă, radioul, televiziunea ori cărţile. Erau interzise piese de teatru, publicaţii, filme, discuri, concerte, se distrugeau cărti sau erau incluse în fondul "S". ¹¹ Nu putem totuşi echivala ceea ce se petrece în vremea obsedantului deceniu cu noile structuri ale cenzurii dupa 1965. Instituţia a funcţionat pană în 1977 când este desfiinţată oficial dar "angajaţii" ei işi continuă activitatea fiind infiltraţi în redacţiile ziarelor la edituri şi tipografii în instituţiile de presă şi în universităţi. Instituţia a fost desfiinţată de dragul imaginii externe la care Ceauşescu ţinea in 1977.

Comparativ cu perioada anilor 1950 este remarcabil faptul că, deşi organismul cenzurii nu este abolit întru totul, continuând să existe sub forma unei măsuri preventive, agresivitatea acestuia scade. Aşadar "cenzura s-a perpetuat constant printr-un proces de filtru social " ¹².

Anul 1966 este cel care a dat curs unei redifiniri a cenzurii atât pentru sfera mediatică cât si pentru cea politică, literară şi artistică. Ca urmare, cenzura si cenzorii împânzesc spaţiul public, supraveghind de la edituri, teatre, până la casetele video. În faţa acestei măsuri de generalizare a cenzurii au existat două atitudini majore, anume: de opoziţie, de disidenţa culturală, si de supunere, de obedienţă faţă de constrângerea propagandistică.

Naţional-comunismul lui Ceauşescu a obligat scriitorii să înţeleagă că literatura şi arta trebuie să infăţişeze eroul socialist în lupta lui pentru triumful cauzei socialismului. Din 1968, "plapuma ideologicului" începe să acopere tot mai mult din spaţiul culturii cu sprijinul scriitorilor, unii din convingere alţii atraşi de politica national-patriotică. ¹³ O parte din ei au devenit noii cenzori, unii mai docili regimului alţii mai puţin servili. Lupta cu cenzura era o lupta grea şi cine greşea plătea. Statutul de angajat al scriitorului sub communism funcţiona ca un mijloc de şantaj perfect. Cei care nu proslăveau regimul erau daţi afară sau retrogradaţi din funcţii.

Înfiinţarea Comisiei de Propagandă (ideologică) în anul 1971 şi a Comisiei de Presă şi Cultură din structura Comitetului Central al P.C.R. au consecinţa directă înăsprirea controlului asupra publicaţiilor prin noi măsuri. In 6 iulie 1971, CC al P.C.R. face publice noile "propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activitaţii politico- ideologice de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii". ¹⁴ Instituţia a funcţionat până în 1977 când este desfiinţată oficial dar "angajaţii" ei işi continuă activitatea fiind infiltraţi în redacţiile ziarelor la edituri şi tipografii în instituţiile de presă şi în universităţi. Instituţia a fost desfiinţată de dragul imaginii externe la care Ceauşescu ţinea în 1977.

La sfârşitul anilor '70 se încearcă prin intermediul cenzurii eliminarea producţiilor culturale depolitizate şi înlocuirea acestora cu producţiile culturii oficiale ale partidului. Existau câteva direcţii de desfăşurare a culturii: "figurile istorice ale românilor, cultul lui Ceauşescu, realizările societăţii socialiste şi folclorul". ¹⁵ După ce in 1977 se desfiiţează Cenzura de Stat, funcţiile acesteia sunt preluate de CCES iar la nivelul redacţiilor funcţionează un cenzor semioficial precum şi fenomenul autocenzurii. ¹⁶

Desfiinţarea instituţiei cenzurii marchează, de fapt, preluarea atribuţiilor acestei instituţii de către Securitate şi implicit metamorfozarea unor cenzori în Securişti. Astfel scriitorilor li se întocmeau "fişe personale", "planuri de neutralizare a activităţii ostile" erau urmariţi, ameninţati, arestaţi, torturaţi iar dacă înainte de 1977 aveau de suferit operele acestor scriitori disidenţi, de acum se mergea până la eliminarea fizică a celor ce nu se supuneau ideologiei partidului.

Din aceste considerente, în partea patra a studiului am anexat câteva documente care au rolul de a dovedi şi de a exemplifica modul în care era supravegheată şi dirijată viaţa culturală din România în contextul în care Securitatea ajunge să preia activitatea de cenzură.

În articolul intitulat O antologie cenzurată în România anilor '80, Paul Cernat consideră că după ce a fost desfiinţată de facto şi transferată la nivelul editurilor şi al Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste, cenzura a fost "una paleativa". Despre felul în care funcţiona povesteşte în continuarea articolului. "Erau subliniate, încondeiate cu semne de intrebare şi observaţii alarmate pasajele, versurile, sintagmele şi cuvintele apăsat erotico-sexuale, argotice, religioase, expresiile prea cosmopolite sau din lumea "capitalului" (marijuana), aluziile la degradarea morală a societaţii, la şopârlele politice şi la tarele potentatilor, formulările desolemnizante şi demitologizante prea transparente, cele care trimiteau, într-un mod contestatar, "negativist", pesimist, defetist sau batjocoritor la comandamentele regimului, la realitaţi sociale cotidiene care trebuia trecute sub tăcere (de ex. avorturile, criza energetică şi alimentară, navetiştii, speculanţii, transfugii, deţinătorii de valuta, mizeria practicii agricole, corupţia s.a.), la viaţa mizerabilă, promiscuă, fără orizont a populaţiei, la dictatura cu toate implicaţiile ei (cenzura, represiune, urmarire, manipulare, dresaj, mobilizare) etc., la liderii politici, la manifestările specifice (lozinci, recitative etc.)." ¹⁷ De asemenea nu vedea lumina tiparului "orice ar fi putut constitui fie si vag aluziv "o trimitere" la anumite practici de viaţă personală a unora dintre conducătorii de partid si de stat" ¹⁸

3. "Tortura scriitorilor"

Sentimemntul pe care îl trăiau scriitorii adversari ai regimului, cenzuraţi, este surprins foarte bine de Liviu Antonesei în jurnalul său din ultimii ani ai comunismului - Jurnal din anii ciumei. Dezamăgirea profundă dar în special deznădejdea că nimic nu mai poate schimba starea de fapt existentă în anii '80, că atât prezentul cât şi viitorul nu au nici o şansă, dispreţul profund faţă de regimul communist, teama permanentă, teroarea trăită în fiecare zi se relevă în mai multe pasaje ale jurnalului. "Nu am chef nici măcar să scriu în aceste caiete. Totul mi se pare inutil, zadarnic. Cred că nu mai este nimic de aşteptat. Cred că suntem terminaţi şi inutili. Justificarea noastră nu mai are decât un sens estetic. Sîntem un termen de comparaţie - nu faceţi ca ei. Lumea priveşte la noi uimită, incredulă, fascinată spune, precum personajul lui Preda despre girafă: "aşa ceva nu exista! Din păcate aşa ceva există, are aparenţa măcar a existenţei, altfel n-am resimţi-o dureros, chinuitor. Noi sîntem aştia. şi sîntem exact aşa cum sîntem. În jur, se petrec schimbări despre care nu am vrea să ştim nimic. Cînd aflăm ceva ni se pare ca n-ar fi trebuit să aflăm, că trebuie să rămânem în splendida noastră izolare tristă şi masochistă. Deocamdată opresc scrisul în caiete aici. În loc să mă eliberez, scrisul de aici mă irită şi mă deprimă. Pentru că şi eu fac comparaţii. Din păcate, prin nimic reconfortante. Ba, dimpotrivă. Voi relua această transcripţie a lumii noastre atunci cînd voi crede că mai este loc şi pentru sperantă. O speranţă oricît de firească, oricît de imprecisă, oricît de instabilă. Fără asta totul este inutil, totul este absurd şi autoflagelant. Nu sînt, totuşi, un masochist. Cel puţin aşa cred." ¹⁹ Sentimentul că un regim totalitar refuză cetaţeanului posibilitatea de a spera este redat fidel în acest fragment.

Bibliografie

AIOANEI Constantin, CHIRCIU, Vergil, Pelin, Mihai, Cartea Albă a Securităţii : istorii literare si artistice : 1969-1989, Bucureşti, Editura Presa românescă, 1996

ANTONESEI, Liviu, Jurnal din anii ciumei 1987-1989, Editura Polirom, Iaşi. 1995

CARAVIA, Paul, Gândirea interzisă scrieri cenzurate. România 1945-1989, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000

CÁRNECI, Magda, Artele plastice în România 1945-1989, Editura Meridiane, Bucureşti, 2000

CERNAT, Paul; MITCHIEVICI, Angelo; STANOMIR Ioan, Explorări în comunismul românesc, Editura Polirom, Iaşi, 2008

CERNAT, Paul, O antologie cenzurată în România anilor '80 , articol în Observator cultural, nr. 469 din 9-04-2009

CORDOŞ, Sanda, Literatura între revoluţie şi reacţiune, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2002

FICEAC, Bogdan. Barbu, Daniel. IGNAT, Petru, Cenzura comunistă şi formarea "omului nou", Bucureşti, Editura Nemira, 1999

GEORGIU, Grigore, Istoria culturii române moderne, Editua Comunicare.ro, Bucureşti, 2002  

MARINO, Adrian, Libertate şi cenzură în România, Editura Polirm, Iaşi, 2005

MOCANU, Radu, Literatura română şi cenzura comunistă (1960-1971) , Ed. Albatros, Bucureşti 2003

MOCANU, Radu, Cenzura a murit, trăiască cenzorii, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2008

NEGRICI, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2002

NEGRICI, Eugen, Literatura română sub comunism. Poezia, Editua Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2003

OPREA, Marius, Moştenitorii securităţii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004

PETCU, Marian, Cenzura în spaţiul cultural românesc, Editura Comunicare.ro, Bucuresti 2005

PETCU, Marian, Putere şi cultură: o istorie a cenzurii, Editura Polirom, Iaşi, 1999

ŞTEFĂNESCU, Alex, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Editura Maşina de scris, Bucuresti 2000

TRONCOTĂ, Tiberiu, România comunistă. Propagandă şi cenzură , Editura Titronic, Bucureşti, 2006

ZAINEA, Ion, Cenzura istoriei, istoria cenzurată. Documente (1966-1972) , Editura Universităţii din Oradea, 2006