Articol de Anamaria Ciobanu
(masterand, Irish Studies, Facultatea de Litere)

Întreaga operă pe care Henrik Ibsen ne-a oferit-o a avut o însemnătate majoră pentru generaţiile următoare, inclusiv pentru generaţia noastră, a secolului XXI. Ceea ce vreau să spun este că temele şi moralul operelor sale sunt valabile chiar şi astăzi, el a scris despre subiecte care sunt imagini importante ale vieţii, nu numai de atunci, ci a vieţii în general. Toate operele sale au adus noutate, iar în secolul al XX-lea, Ibsen a fost numit modern de mulţi scriitori şi critici, deoarece operele sale dramatice sau piesele sale de teatru au pregătit calea a ceea ce urma să fie, adică au deschis drumul spre modernitate.

Ibsen este modern din mai multe puncte de vedere, un exemplu ar fi preocuparea lui faţa de influenţa crizei moralităţii individului asupra societăţii şi a preocupării sale faţă de adevăr sau minciună ( încercând să trezească "o umbră de idealism în noi" ¹) sau un alt exemplu este convingerea lui în libertatea femeii; a crezut în importanţa lor în societate, iar aceste trăsături feministe pot fi văzute în unele din operele sale precum Hedda Gabler sau O casă de păpuşi. Pentru aceasta ar putea fi învinuită sau am putea spune că cea care l-a inspirat în operele sale este Suzannah Ibsen. Aceasta era o femeie modernă în gândire şi suflet, iar ea ca şi individ avea sufletul în revoltă, a avut acea libertate şi atitudine revuluţionară; şi tocmai de aceea Ibsen a găsit în ea cealaltă jumătate a sufletului său. Ea l-a înţeles şi susţinut, precum si el a făcut acelaşi lucru pentru ea. Ea a avut tot timpul un cuvânt de spus la ceea ce scria el, iar el îi citea tot timpul ei prima dată ceea ce scria la sfârsitul zilei. Atunci când analizăm operele sale, ar trebui să luăm şi acest lucru în considerare.

O urmă a ceea ce am prezentat mai sus, poate fi găsită si în piesa de teatru Raţa Sălbatică, deşi această piesă de teatru este cunoscută pentru alte teme şi idei importante, concentrându-se mai puţin pe această. Cu toate acestea vreau să fac referire la aceasta luând un scurt dialog, de la începutul piesei, între Hjalmar şi Gregers la petrecerea comerciantului Werle:

"Hjalmar: Da,mă simt fericit. E o femeie atât de corectă, atât de bună, aşa cum am visat. şi nu lipsită de educaţie.
Gregers: (mirat întrucâtva)-...'poi , fireşte.
Hjalmar: De, viaţa te'nvată. E de atâta vreme în contact cu mine,-si apoi pe la noi vin si oameni foarte culţi. Te asigur, s'o vezi nici n-ai mai cunoaşte-o pe Gina."

La o primă citire a fragmentului, putem observa că Ibsen susţinea că era posibil ca femeile să primească educaţie şi că puteau avea cunoştinţe despre multe lucruri, însă dacă citim mai atent, se poate observa ironia pe care acesta o foloseşte pentru a evidenţia faptul că de fapt femeile nu erau libere, deşi aşa susţineau, ci femeile puteau primi educaţie şi cunoştinţe doar de la bărbaţii lor, iar tot ceea ce ştiau ele era ceea ce ţinea de treburile zilnice, lucruri pe care Gina le-ar fi învăţat în timp şi lângă bărbatul ei. Ibsen o prezintă pe Gina chiar în această postură, ea fiind cea care face totul în casă, însă inclusiv treaba lui Hjalmar, care este de fapt slujba lui, aceea de a retuşa fotografii. Chiar această imagine poate susţine faptul că Gina este mai realistă decât Hjalmar şi că prin ea sau în comparaţie cu ea îl avem pe Hjlmar.

Din 1880 Ibsen a început să folosească un şir de simboluri în piesele sale de teatru, iar această folosire de simboluri şi alte mijloace de scriere, precum şi tehnică retrospectivei pe care acesta a inclus-o în compoziţia şi pe care acesta o dezvolta pe parcursul scrierii operelor sale. În Raţa Sălbatică modernitatea se exprimă prin folosirea simbolurilor (în această piesă de teatru fiind multe simboluri şi care sunt legate de viaţa de zi cu zi, de adevăr şi minciună, de viaţa normală şi banală) şi prin folosirea acestei piese de teatru de către Ibsen pentru o analiză mai profundă a psihologiei omului şi printr-o adâncă filosofie a vieţii. Acum să mergem puţin mai adânc în analiza modernităţii şi a simbolurilor care se găsesc în piesă.

Sverre Arestad în The Iceman Cometh and The Wild Duck scrie despre Ibsen:

"When Ibsen established the tragedy of common humanity, he laid the basis for a dramatic form and a dramatic technique that was strengthened by Strindberg and extended by O'Neill... both Ibsen and Strindberg, the giants of the nineteenth-century drama." ²

Henrik Ibsen a scris despre starea omului în operele sale, iar Errol Durbach în On the centenary of Vildanden: the "life-lie" în modern dramă, a scris:

"There is no theme that characterizes modernity more insistently than the search for a cultural illusion which can restore value to existence so that the life becomes bearable again în the face of absurdity." ³

Şi este tot Sverre Arestad care dă un aşa numit motiv sau un răspuns la aceasta:

"Before he began the composition of The wild duck, Ibsen had come to the conclusion that his contemporaries, both în Norway and abroad, were not prepared to live according to an uncompromising ethical ideal based on intellectual emancipation" ⁴

Anthony S. Abbott a scris deasemenea despre Raţă Sălbatică, ca fiind o piesă de teatru importantă, spunând:

"The Wild Duck... Îs the most important play Ibsen wrote, not only because it is the play în which he introduces the concept of the vital lie, but because it is the play în which he finds for the first time the dramatic method that will be his primary technique for the reminder of his career, a method that allows him to treat the human psyche with greater complexity than he had în the first plays of the cycle". ⁵

Intenţia mea nu este de a analiza toate simbolurile, deşi piesa are multe, ci este de a arăta cât este de complexă această piesă de teatru. Ceea ce Anthony S. Abbott a scris despre "viatal lie", adică în traducere miciuna vitală, de fapt nu este adevărat, Raţa Sălbatică nu este prima piesă a sa în care vorbeşte sau prezintă acest concept, ci el ne-a pregătit pentru concept în operele sale anterioare, doar că în Raţa Sălbatică acesta este materializat prin faptul că îi este dat o formă lingvistică, este numit. Dacă ar fi să luăm piesa Peer Gynt, aceasta a fost prima piesă în care Ibsen a vorbit de adevăr, minciună, însă mai mult decât atât, el a introdus acest concept în conştiinţa omului. Dacă ar fi să luăm piesa Strigoii, de exemplu, putem să facem referire la doamna Alvig sau în Brand, la Brand, iar în piesa Casa de păpuşi, Nora şi Hermer. Toate aceste piese de teatru vorbesc depre minciuna vitală. În România, Luculus, în anul 1920 scrie într-un articol al revistei Rampa Ilustrată despre acest fapt real :

"În Nora avem un Ibsen răzvrătit - care iubeşte adevărul pentru adevăr şi pentru morala înaltă. În Raţa sălbatică avem un Ibsen domnesc - profund omenesc, care predică dreptul la viaţă al minciunii, atunci când această minciună este elementul vital al unor fiinţe."⁶

Dacă ar fi să vorbim de vină, aceasta vină ar trebui să o poarte doar individul şi nu societatea; omul are puterea de a hotărî pentru sine şi este responsabil pentru tot ce se întâmplă în viaţa sa. Individul este singur, depinzând de nimeni şi nimic (de ceilalţi sau de Dumnezeu), acum adevărul este un adevăr personal, adică nu mai este acel adevăr absolut, kantian, ci fiecare individ în parte are propria sa versiune a adevărului, iar căutarea spre a găsi acel adevăr de sine este un drum lung şi greu. Individului îi este greu să se integreze în societate şi de a se găsi pe sine într-un fel, pentru că acel sine este de fapt adevărul.

Ceea ce este important de reţinut este ca atunci când vorbim de avantgardism, de fapt vorbim de modernitate. Ceea ce numim modernitate este de fapt un lung drum care a început de la aşa numita modernitate, urmată de avantgardism, decadentă, kitsch şi postmodernism; această cale lungă este explicata de matei călinescu în cartea sa Cele cinci fete ale modernităţii.

Diferenţa semnificativă şi mare pe care modernitatea a adus-o e aceea că acele concepte tari (precum adevăr, bun, rău, sublim etc.), despre care vorbea Kant, s-au dovedit a fi doar iluzii. Să-l luăm pe Nietzsche, un foarte important reprezentant al gândirii moderne şi care a presărat drumul spre postmodernism; acesta a arătat că nu pot exista decât reacţii personale vis a vis de lucrurile cu care venim în contact, adică adevărul este relaţia dintre un lucru şi o reacţie. Nietzsche în stilul său, explica ce este adevărul:

"What then is truth? A movable host of metaphors, metonymies, and; anthropomorphisms: în short, a sum of human relations which have been poetically and rhetorically intensified, transferred, and embellished, and which, after long usage, seem to a people to be fixed, canonical, and binding. Truths are illusions which we have forgotten are illusions- they are metaphors that have become worn out and have been drained of sensuous force, coins which have lost their embossing and are now considered aş metal and no longer aş coins." ⁷

El argumentează că:

"...only by means of the petrification and coagulation of a mass of images which originally streamed from the primal faculty of human imagination like a fiery liquid, only în the invincible faith that this sun, this window, this table is a truth în itself, în short, only by forgetting that he himself is an artistically creating subject[...]For between two absolutely different spheres, aş between subject and object, there is no causality, no correctness, and no expression; there is, at most, an aesthetic relation..."⁸

Ceea ce vine de la o persoană poate fi un adevăr general, dar acesta poate fi uitat şi să devină din nou că o intuiţie. Societatea s-a folosit de aceste deja hotărâte "bineînţelesuri" care se potrivesc cu scopul ei, dar tot de ceea ce oamenii s-ar lăsa conduşi sunt doar iluzii, deoarece adevărul absolut nu există, acesta este doar o iluzie. Acel concept absolut despre adevăr este o utopie, pentru că nu există un adevăr general valabil pentru toate persoanele şi aceasta este ceea ce Ibsen arată în această piesă. Un alt motiv pentru care Ibsen considera că un adevăr absolut şi general valabil pentru toate persoanele nu există, este pentru că timpul şi societatea împreună cu oamenii se schimbă, mentalităţile se schimbă, astfel înţelegerea lumii sau orice tip de înţelegere se schimbă. Ceea ce a fost valabil timp de sute de ani, se poate să nu mai fie valabil şi astăzi; adevărul este într-o schimbare continuă.

Nu se ştie dacă Ibsen a auzit de Nietzsche sau dacă Nietzsche a citit ceva de Ibsen, însă un lucru este clar că au mers într-o măsură mai mică sau mai mare pe aceeaşi linie; ideea că omul are nevoie de minciună pentru a trăi este se poate spune o axiomă pe care Ibsen a împărţit-o cu Nietzsche.

Ibsen nu-şi dezvăluie convingerile sale asupra adevărului deodată, de exemplu în Raţa Sălbatică, ci treptat, trecând prin mai multe piese de teatru pentru a arăta aceasta. Ceea ce face că cercetarea şi descoperirea lui Ibsen ca filosof, dramaturg şi poet să fie atât de intrigantă este paradoxul prin care el ajunge la un aşa numit rezultat; o piesă de-a lui de teatru vine pentru a o nega pe ultima, însă în acelaşi timp există ceva care le leagă şi astfel propria-şi filosofie ia formă.

"Dacă vrem să-l pricepem pe Ibsen nu trebuie să căutăm nici ce a gândit el, nici ce a vrut să spună; trebuie să completăm imaginea pe care o da vieţii, problemelor şi luptelor ei" ⁹.

Interesul său faţă de adevăr, de conceptul de adevăr este datorat comportamentului societăţii norvegiene, adică din situaţia istorică şi naţională a Norvegiei. Kaufmann chiar susţine sau evidenţiază aceasta în lucrarea să Ibsen's Conception of Truth, unde scrie:

"Ibsen refers to an incongruity between words and deeds, to a false identification of persons and their ideals; however, his attack is also directed against the shallowness of a 'well-trained herd', the 'self-satisfaction' of the Norwegian people, who are too honest 'to commit a stupidity on a grand scale'. In other words Ibsen finds the roots of untruth în the attempt to justify and to glorify the indifference with regard to the challenge of the time and to the fate of Denmark în particular, that is the failure to respond to the political situation în a way which, în his opinion, alone would be worthy of his nation." ¹⁰

În jurul anilor 1870, pe timpul războiului franco-prusic, Ibsen considera şi credea, că ceea ce este important şi pe ce ar trebui să se pună accent este revoluţionarea sufletului oamenilor şi nu a lucrurilor externe sau politicii s.a.m.d. Am putea spune că asta este pentru ce a luptat Ibsen.

Concepţia lui despre libertate ocupa un loc central în gândirea şi continua să luptă, deoarece în operele lui acesta face o diferenţiere clară între libertate şi libertatea politică pe care un cetăţean o primeşte. Pentru a-mi susţine argumentul de mai sus, voi cita urmatorea afirmaţie făcută de Ibsen într-o scrisoare către Brandes:

" For me, liberty is the first and highest condition of life. At home they do not trouble much about liberty, but only about liberties - a few more, a few less, according to the position their party adops" ¹¹.

În concepţia lui Ibsen statul era ca o limită pentru individ, pentru el individual şi cetăţeanul sunt două concepte diferite; cetăţeanul este legat de regulile societăţii şi de politica statului, pe când individul pentru el era ceva interior/lăuntric, este acel ceva care-l face pe om, uman. Individul înseamnă mai mult decât a fi un cetăţean şi de a trăi într-o societate, astfel statul devenind un duşman al individului. În una din scrisorile lui Ibsen trimise către Brandes, acesta evidenţiază această diferenţă:

"Of course it is a benefit to posses the right to vote, the right to self-taxation etc. But who benefits? The citizen, not the individual. Now, there is absolutely no logical necessity for the individual to be a citizen. On the contrary - the state is the curse of the individual" ¹²

Pentru el acest concept a fost central în înţelegerea sa a lumii, a societăţii şi a omului. Pentru el individul era, precum prezentat în piesele de teatru care ilustrează efortul de a scăpa "din convenţionalismul obiectiv al ipocriziei". Pentru timpul său, ochii lui au fost mai deschişi decât ai celorlalţi, el a văzut ceea ce alţii nu au putut vedea, el a fost ca un Don Qujote al timpului său şi care s-a luptat cu ai lui contemporani pentru ceva ce ei nu puteau înţelege. Precum am spus deja, lupta a dus-o cu ajutorul personajelor şi pieselor de teatru. În spatele a tot ceea ce a făcut este o îndrumare şi o încurajare de a încerca măcar să fii mai bun şi de a deveni conştient de propria-ţi identitate ca individ, astfel omul putând să facă lumea mai bună.

Aşa cum D.I. Cucu a scris în ţara Noastră: "Opera lui e un neobosit apostolat pentru descătuşarea omului din formulele sociale curente, înjositoare, potrivnice dezvoltării însuşirilor lui nobile. Când cei cuminţi, cei înzestraţi, cei bine intenţionaţi vor fi şi cei ce vor avea cuvânt hotărâtor asupra omenirii, atunci va înceta şi actualitatea operei marelui solitar." ¹³ 

Sursa imaginii: http://www2.kb.dk/elib/mss/dmg/moderne/ibsen/index.htm

1. 1928, Cucu, D.I., "Un centenar în plină actualitate" în Ţara Noastră, IX, nr.13, 15 mar.
2. 1925, Coussange, Jacques de, [Fragment din prefaţa la volumul său de traduceri din Henrik Ibsen, Pretenţii la Coroană şi Raţa sălbatică], i Adevărul literar şi artistic,VI, nr.221, 1 mar.
3. 1921, Luculus,  De la Nora la Raţa sălbatică în Rampa nouă ilustrată, V, nr. 1202, 29 oct.
4. 1920, Alchezeck, Or., "Teatrul lui Ibsen la Paris" în Lupta, I, nr.158, 27 dec.
5. 1948, Arestad, Sverre, The Iceman Cometh and The Wild Duck, Scandinavian Studies, vol. 20, University of Washington
6. 1989, Abbott, S. Anthony, The vital Lie, Reality and illusion în modern dramă, Henrik Ibsen, The University of Alabama Press Tuscaloosa, London
7. 1984, Durbach, Errol, On the centenary of Vildanden: The "life-lie" în modern dramă, Scandinavian Studies, vol.56, University of British Columbia
8. 1976, Nietzsche, Friedrich, On Truth and Lies în a Nonmoral Sense, The Portable Nietzsche, Walter Kaufman's translation, Viking Press, New York
9. 1957, Kaufmann, F.W., Ibsen's conception of truth, The Germanic Review, columbia University Press, U.S.A., New York
10. 2007, Nygaard, Jon, The State is the Curse of the Individual. A Discussion of Ibsen's Concepts of 'State', 'Nation', 'Liberty' and 'Individual, North-West passage, nr.4, Ibsen and Modern China, Edizionitipagina, Torino