Drd. Graţian Cormoş

Barbu Constantinescu, Probe de limba şi literatura ţiganilor din România, Bucureşti : Editura Limes, 2005

Reeditarea crestomaţiei de folclor ţigănesc, publicată de Barbu Constantinescu în 1878, cade cum nu se poate mai bine în contextul actual al reconsiderării şi valorificării imaginarului alterităţii marginale. Pentru aceasta se pronunţase şi autorul-culegător al textelor, unul dintre pionerii ţiganologiei/rromologiei din Europa, care în Introducere la ediţia princeps a antologiei, afirma că este conştient de importanţa demersului său lingvistic şi antropologic. Iniţiativa lui originală de a aduna într-un volum "probe de limba şi literatura ţiganilor din România" a fost salutată încă din primii ani, de către minţile luminate ale veacului al XIX-lea, printre care se număra şi Mihai Eminescu, autor al unei cronici de întâmpinare favorabile în Timpul.

Antologia este deosebită din multiple puncte de vedere. în primul rând, pentru exegeţii limbii rromani, cărora le furnizează informaţii privitoare la evoluţia graiurilor ţigăneşti, în funcţie de zonele geografice ale ţării noastre. Este remarcabilă acurateţea cu care Barbu Constantinescu precizează la finalul fiecărui text literar, indiferent că este vorba de cântece ursăreşti, lăieşeşti, căldărăreşti, basme sau povestiri, numele sursei, precum şi zona sau chiar satul din care acesta provine. în cazul cântecelor, la final, apar şi explicaţii gramaticale ale fiecărui cuvânt, ceea ce face ca textele, per ansamblu, să reflecte cum bine observă îngrijitoarea ediţiei, Mihaela Mudure: "un anume nivel istoric de fixare a limbii rromani în scris". De aceea, textul ediţiei princeps a fost restituit "în spiritul şi litera ei", dar dublat de o traducere în limba engleză, care impune volumul într-un posibil circuit internaţional.

O iniţiativă salutară - pentru că face mai uşor de urmărit corespondenţele - mi se pare şi publicarea în paralel, a celor trei variante: în rromani, în română şi în limba engleză, motiv pentru care volumul are un format atipic, de chitanţier.

Lucrarea este importantă şi din punct de vedere antropologic, pentru că permite o sondare, peste timp, a imaginarului rromilor, lăsându-ne posibilitatea de a decela cât este construit stereotipal şi cât este adevăr din identitatea acestui popor. Pentru că spaţiul nu îmi permite mă voi mărgini în continuare la câteva consideraţii de ordin general, relevante la o primă lectură. Epitetul "alb" apare cu recurenţă maximă în descrieri şi are rolul de a valoriza pozitiv persoana căreia i se aplică: în general, iubita cu pielea, gâtul, gura, buzele albe. Este oare în joc nostalgia după românca generică ("acea mândră femeie/ Mult e frumoasă şi albă"), care se refuză iubirii ţiganului pe considerente de castă, cum par să o sugereze unele cântece? Frumoasa cu gură albă şi care "şade după garduri" (adică, deţine o proprietate, nu e nomadă etc.) e, cu certitudine, românca pentru care protagonistul cântecului e dispus să facă şi închisoare - se sugerează aici şi un viol - dacă alfel nu poate să o aibă. în altă parte, voinicul rrom pleacă în lume: "Nevastă frumoasă să găsească,/ Frumoasă albă să găsească", unde echivalenţa tautologică "frumoasă-albă" e mai mult decât evidentă.

Ficatul unui ţigan e negru, dar gâtul iubitei, de aceeaşi etnie, e alb, ne spune un alt cântec. Negrul apare ca identificare (şi identitate asumată) a rromului în multe dintre secvenţele folclorice culese, dar dezirabilul, mult visatul, neatinsul e, cu predilecţie, înfăţişat în alb. E vorba, probabil, de o structură semi-conştientă a imaginarului rromilor care se simţeau inferiori cultural, ostracizaţi, repudiaţi de societate şi deci, am putea spune, proiectau fericirea în alb, nu în roz! Nu intră în discuţie aici beatitudinea simţurilor, fericirea facilă, ci, mai probabil, configurarea unei alte condiţii umane, aspiraţia spre acel sentiment al demnităţii de a fi fericit, despre care vorbise Kant. Raportarea, prin coparticipare la "alb" e concepută ca o înnobilare - prin dobândirea unui statut social visat - pe toate planurile, o transgresare identitară:

"Fă-mă, Doamne, vrăbioiu/ De prin ţara turcească,/ Să sărut gură albă/ Că mult am sărutat gură neagră" sau în alt cântec: "Că nu sunt om negru/ Să mă bată oricine,/ Dar sunt un om alb/ De mă bagă toţi în seamă".

Dacă ar fi să mă exprim în terminologia lui Noica am putea vorbi de o "devenire întru alb" ceea ce ar echivala cu "devenirea întru fiinţă". Sporadic, fiinţa iubită poate avea şi tenul închis: "băiatul cel negru" doreşte să o aibă pe fata "neagră ca cărbunele" - scuzată fie cacofonia - sau "neagră ca noroiul".

Şi idealul masculin de frumuseţe are gura albă, dar descrierile lui apar cu frecvenţa redusă, pentru că femeia rromă nu îşi poate exprima opţiunile, nu poate alege, cel mult poate seduce bărbatul dorit, iar bărbatul este cel care îşi impune întotdeauna voinţa prin forţă. Relaţiile de gen, din cadrul comunităţii de ţigani îmbracă forma satisfacţiei împlinite de către bărbatul posesiv care frânge mijlocul fetei şi "o lasă pe ea cu foc", atitudine masculină ce denotă lipsa de maturitate şi responsabilitate.

Totuşi, familia - întotdeauna numeroasă - rămâne valoarea supremă a grupului şi numai în sânul ei e posibilă fericirea. Aici se fac petrecerile, are loc nunta ţigănească la care se joacă pe rupte sau se regăseşte fundamentul demnităţii de soţ şi stăpân necontestat. Iar în cazul infidelităţii descoperite - motiv destul de frecvent - ori al unei nedreptăţi, se face dreptate cu cuţitul, dacă nu chiar cu toporul, ceea ce e cam acelaşi lucru. Infidelitatea consoartei, căci a bărbatului nici nu are sens în mentalul rromilor, apare ca temă favorită într-o serie de cântece lăieşeşti şi e îndeobşte asociată cu prefăcătoria tipic feminină.

Trei păcate sunt încriminate ca definitorii pentru ţigani: lenea, prostia şi sărăcia (murdăria) - aflate nu întâmplător, în strânsă corelaţie. La beţie se dezvăluie şi o altă componentă: predilecţia pentru soluţionarea violentă a conflictelor, în cadrul cărora ţiganul nu îşi mai poate domina pornirile, pune mâna pe ciomag şi "sparge cinci capete". Deşi nu s-ar crede, hărnicia - tocmai pentru că e aşa rară - rămâne o valoare foarte apreciată. Bucuriile vieţii sunt facile, oferă o satisfacţie deplină şi ţin de sfera necesităţilor primare: mâncare destulă, o oală cu vin şi o fată frumoasă. Ce s-ar mai putea spune despre ţigani aşa cum îi reflectă cântecele lor? Că trăiesc în comuniune cu natura, şi că, în acord cu o (est)etică a naturii lor intrinseci, iubesc florile şi blestemă din greu pe duşmani.

Schimbând registrul şi trecând la evaluarea basmelor proprii culturii rromani, observăm structura lor eshatologică (învierea celor morţi şi finalul fericit), care nu diferă în linii mari de cea întâlnită în basmele româneşti. Ca o insuficienţă rezultată din oralitatea exclusivă, povestirile sunt mai puţin lucrate epic, mai simple, mai banale, lipsite de tensiune interioară şi de momentele acţiunii, adesea sunt relatări fără finalitate. Unele nici nu pot fi adăpostite sub umbrela epicului canonic, ci sună mai degrabă a procese-verbale, repovestite pe scurt de un narator neconvingător şi neîndemânatic. La toate acestea se mai adaugă şi topica şchioapă, simplitatea propoziţiilor şi repetiţiile plictisitoare, care fac din aceste povestiri folclorice basme nu pentru copii, ci povestite parcă de către copii.

Mare parte din povestiri sunt expresia obiceiurilor comunitare (Cei doi hoţi, Boul cel furat) şi par a ne transmite următoarele: că hoţia e distractivă, dacă nu e descoperită, că inventivitatea delincventului întrece posibilităţile reprezentantului legii, că omul jefuit e un naiv ridicol - ca acel ţăran care i se plânge împăratului că unul dintre boii săi îl mâncase pe celălalt, aducând ca probă coada acestuia găsită în gura primului bou -, şi că hoţia reuşită e recompensată: în final ţiganul îl fură şi pe popa din biserică, iar împăratul conform înţelegerii îi dă fata de soţie. Ce mai deznodământ infracţional!

Roşu împărat şi Strigoaica e similar cu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, dar foarte succint prezentat. Există în toate aceste poveşti culese de Barbu Constantinescu fii de împăraţi, întâmplări iniţiatice, răsturnări de situaţie, dar înlănţuirea acţiunii nu corespunde câmpului de aşteptări preconizat de formula-tip a basmului cu care suntem noi obişnuiţi: chiar dacă binele învinge, nu avem un echilibru final, o coerenţă reciprocă a formei şi a conţinutului, ci, mai degrabă, o vidare de sens, o pulverizare a inteligibilului şi a previzibilului. E ca şi cum un extraterestru ar scrie basme după reţete şi formule consacrate, dar sensul total ar rămâne absent, în suspensie. în raport cu structura şi finalitatea basmului românesc, ori avem de-a face cu un imaginar ciudat, original al rromilor, ori cu propriile noastre prejudecăţi etnocentriste. Cercetarea textelor rămâne deschisă şi susceptibilă de noi consideraţii antropologice, iar republicarea crestomaţiei folclorice a lui Barbu Constantinescu dă seama de necesitatea configurării unei texturi mitologice pentru istoria unui neam în continuă căutare de matrici identitare glorioase.