La nasterea lui Iisus Hristos, prin nasterea Sa, Domnul a tămăduit întreita boală a

Ia aminte, iubitule, că in ce chip această mare lume materială este alcatuită din toate făpturile , tot asa este si o alta lume cugetătoare, alcatuită din păcătosi, a cărei alcătuire stă in cele trei iubiri mincinoase, de care vorbeste Sf. loan Teologul, si anume: iubirea de plăceri, iubirea de avutie si iubirea de slavă: "Toate cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor si trufia vietii" (I loan 2, 16)(81). Această lume rea, fiind cu totul potrivnică scopului lui Dumnezeu si stăpanită de diavolul (care de aceea este si numit si stăpanitorul lumii acesteia), este marele dusman cu care Cuvantul intrupat al lui Dumnezeu si Tatal, nascandu-se pe pamant, a venit sa se razboiasca: mai intai cu pilda tacuta a vietii si apoi la vremea Sa, cu cuvantul si cu invatatura. De aceea, cugeta mai intai cum se impotriveste nesocotitei iubiri de avutie prin saracia Sa.
Omul lumesc cantareste orice bine cu bunuri trecatoare, incat pentru ca sa le dobandeasca pe acestea isi cheltuieste aproape tot timpul daruit de Durnnezeu pentru castigarea bunurilor celor vesnice. Si iata cum Cuvantul cel mai inainte de veci si Fiul lui Dumnezeu si Tatal se coboara din cer ca sa ne libereze de aceasta blestemata radacina a tuturor relelor: iubirea de argint cum o numeste dumnezeiescul Pavel: "Radacina tuturor rautatilor este iubirea de argint" (I Tim. 6,16).
Vezi, deci, in ce saracie s-a imbracat, din dragoste pentru noi, Cel ce imparte bogatiile si comorile acestei vieti si a celei viitoare , caci: "Al meu este argintul si al meu este aurul, zice Domnul Atottiitorul (Agheu 2,9). Socoteste: unde este palatul in care s-a nascut? Unde-s pregatirile, unde moasele, unde-i covorul cel imparatesc, unde-s scutecele cele copilaresti? Unde-i alaiul slugilor, unde-i focul si linistea, unde-i adunarea rudelor si a prietenilor? Intra incetisor si vezi pestera foarte saraca in care S-a nascut si ieslea cea mai simpla in care S-a culcat si nu numai ca nu vei af1a nimic de prisos, ci si mare lipsa de cele trebuincioase, pentru ca preadulcele Iisus se naste intr-un loc abia acoperit, la miezul noptii, in toiul iernii, singur, numai cu mama Sa si cu asa numitul tata, fara asternuturi, fara mancare calda, obisnuita pana si la nasterile celor mai saraci copii, fara macar indestularea saracei case pe care o avea in Nazaret. Ba ceva mai mult . Pe langa aceasta saracie pe care Iisus a ales-o de bunavoie, se mai adauga alta, aproape constrangatoare, pentru ca randuieste ca sa nu i se dea aici in pestera nici o primire sau gazduire de catre cineva, ca sa se deosebeasca de ceilalti din neamul sau care venise la numaratoare si care erau indestulati, bine adapostiti si gazduiti in case, dupa cum arata aceasta Sf.Evanghelist Luca zicand: "nu era loc pentru ei in casa" (2, 7) si fiindca lumea nu numai ca uraste saracia, dar si pe oameni cand sunt saraci ii invata sa se prefaca cu fatarnicie ca sunt bogati, de aceea Iisus Hristos nu se rusineaza de saracia Lui, ci mai degraba si-o arata, chemand din ceruri pe ingeri, iar de pe ogoare pe pastori , ca sa I se inchine in acea stare, pe tronul unei simple iesle si intr-o pestera foarte saracacioasa. O, saracie mai presus decat toata bogatia! O, coborare care inalta mai presus de orice!
Ce zici acum, tu care cugeti la aceste adevaruri? Care dintre acestia doi crezi ca are dreptul sa te biruie si sa te stapaneasca: lumea sau Hristos, care a biruit lumea? Lumea te impinge sa cauti mai intai bunurile pamantesti si sa le socoti de mare pret. Hristos, cu pilda vietii si cu invatatura, te indeamna sa cauti mai intai Imparatia lui Dumnezeu si sa dispretuiesti ca pe niste gunoi toate bunurile pamantesti: "Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui" (Matei 6,33), ba chiar te sfatuieste sa te lipsesti de aceste bunuri, fie in parte, dandu-le milostenie saracilor, fie in intregime, parasind toate pentru viata calugareasca, agonisindu-ti astfel o comoara in Rai: "Vinde cele ce ai si da-le saracilor si vei avea comoara in Cer si vino de-mi urmeaza" (Matei 19,21). Si iarasi: "Oricare dintre voi, care nu se leapada de tot ce are nu-mi poate fi ucenic" (Luca 14,33). Deci tu, si ca ucenic al lui Hristos si ca un om intelept si luator aminte se cade sa asculti ceea ce-ti spune Hristos si nu ceea ce zice lumea si nu numai sa asculti ci sa si implinesti cu fapte. Pentru ca nu auzitorii legii sunt drepti inaintea lui Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea se vor indrepta (Rom.2, 13). Este adevarat ca, fiind simplu crestin nu esti obligat sa fii fara avere si cu totul sarac, ci numai sa pretuiesti asa de putin avutiile, incat pentru ele sa nu calci niciodata o porunca a lui Durnnezeu; si asa de sloboda sa-ti fie inima de ele ca si cum nu le-ai avea si nu numai sa le intrebuintezi in scopuri bune, ci nici sa nu le intrebuintezi rau, adica sa nu le risipesti in lucruri desarte si pieritoare si peste nevoile tale, dupa cum zice Ap.Pavel: "Ca cei ce se folosesc de lumea aceasta, sa fie ca si cum nu s-ar folosi, ea trece chipul lumii acesteia" (I Cor. 7,30). In aceasta privinta sfatuieste-te cu Prea Sfantul Prunc Iisus si rusineaza-te inaintea Lui, ca pana acum ai cinstit si iubit asa de mult bogatiile, pe care El le-a dispretuit atat, si invers, cum de ai dispretuit si urat saracia si simplitatea pe care EI asa de mult le-a iubit. Cere iertare pentru toate relele savarsite fie pentru ca sa castigi bogatie si bunuri pamantesti fie folosindu-te de ele, si roaga-L sa-ti dea har ca dupa cum El, bogat fiind, S-a facut sarac din dragoste pentru tine, asa si tu sa devii sarac din dragoste pentru El, imbogatindu-te de dumnezeirea Lui: "Cunoaste-ti Harul Domnului nostru Iisus Hristos, care - bogat fiind, a saracit pentru voi, ca voi sa va imbogatiti cu saracia Lui" (II Cor, 8,9). Pe langa acestea mai roaga-L sa nu te mai lase sa fii inselat de lume ca, fie de ai bogatie, fie de esti sarac din dragoste pentru EI, sa nu o mai folosesti in alt scop decat numai pentru dobandirea fericirii vesnice, precum este scris: "Rascumpararea sufletului pentru un barbat este bogatia lui" (Prov. 13,8).

Orb, neghiob si strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totusi atât de stupid si de nestiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: Asta o fac doar si păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput si de rătăcit în beznă spre a cugeta - ceea ce pare întru totul conform cu învătătura crestină - că ni se cere să dăm din putinul nostru, de nu si din prea putinul nostru. Ba am si mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncati de femeia văduvă în cutia darurilor (Marcu 12, 41-44; Lc. 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avutia noastră.
A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux (1899-1988) pentru a întelege altceva. Si anume, să dăm ce nu avem.
Orb, neghiob si strâmt la minte ce am fost. Si ferecat în chingile bunului simt celui mai lamentabil. Cum de mi-am putut inchipui că Hristos-Dumnezeu Care a primit să Se întrupeze si să moară pe Cruce aidoma celui mai nefericit si mai ticălos dintre muritori, ne va cere să dăm din prisosul ori putinul avutului nostru ori chiar avutul acesta întreg? Cum de ne-ar fi chemat la actiuni atât de simple, de apartinătoare lumii acesteia, de posibile adică! Paul Claudel nu ni-L definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce vă temeti? Sunt imposibilul Care vă priveste.
Hristos, asadar aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ce nu avem.
Dar să-l ascultăm pe Michaux: În mănăstirea unde ar dori să fie primit se prezintă un candidat la călugărie. Îi mărturiseste staretului: Să stiti, părinte, că nu am nici credintă, nici lumină, nici esentă, nici curaj, nici încredere în mine si nici nu pot să-mi fiu mie însumi de ajutor iar altora cu atât mai putin. Nimic nu am.
Firesc ar fi fost să fie de îndată respins. Nu asa însă. Ci staretul (abatele, zice poetul francez) îi răspunde: Ce-are a face! Nu ai credintă, nu ai lumină; dându-le altora, le vei avea si tu. Căutându-le pentru altul, le vei dobândi si pentru tine. Pe fratele acesta, pe aproapele si semenul tău esti dator să-l ajuti cu ce nu ai. Du-te! Chilia ta e pe coridorul acesta, usa a treia pe dreapta.
Nu din prisosul, nu din putinul tău, ci din neavutul tău, din ceea ce îti lipseste. Dăruind altuia ce nu ai - credintă, lumină, încredere, nădejde - le vei dodândi si tu.
"Trebuie să-l ajuti cu ceea ce nu ai".
Dând ce nu ai, dobândesti si tu, cel gol, cel pustiit, cele ce-ti lipsesc".
Cu ceea ce crezi că nu ai, dar care este, care va fi în tine. Mai adânc decât adâncul sinei tale. Mai tăinuit, mai înfăsurat, mai limpede, izvor năvalnic care circulă fără oprire, chemând, îmbiind la părtăsie."
Da, numai asa putea vorbi un slujitor al lui Hristos, al Celui tainic: Paradoxal (precum întotdeauna ne-a învătat: De vrei să cârmuiesti, slujeste; de vrei să fii înăltat, smereste-te; de vrei să-ti recăstigi nevinovătia, recunoaste-te vinovat) si uluitor (de vei da ce nu ai vei dobândi si tu ceea ce ai dat altora).
Nicăieri, în afară de Evanghelii, nu cred să se fi vorbit mai răspicat si mai crestineste decât in micul poem al lui Michaux care mi-a stârnit stupefactia si entuziasmul. Poate in unele fragmente din Fratii Karamazov si Demonii, poate Cervantes, făurindu-l pe El nuestro Senor Don Quijote, El Christo Espanol, poate Albert Camus în textul despre Oscar Wilde (intitulat Artistul în puscărie) si despre mergerea către Hristos nu prin suferintă si durere (cale bună, inferioară totusi), ci prin exces de fericire si in clipe de euforie (cale superioară). Nicăieri nu cred că vreun poet ori prozator să fi vorbit mai de aproape de Cel Neapropiat.
Dând ce nu avem dobândim prin ricoseu ceea ce - nemaipomenită sfruntare - ne-am încumetat a dărui altuia. Lectia e valabilă pentru orice crestin, cleric sau mirean. Pentru monah îndeosebi. Să nu se îngrijoreze, să nu se sperie, să nu se frământe călugărul care îsi simte lăuntrul desert, bântuit de neîncredere si slăbiciune, cuprins de întuneric si secetă. Să nu ia câtusi de putin aminte la acestea toate. Ispite ale deznădejdii, netrebnice siretenii ale celui rău si uscat. Să dea celor care vin la el - în chilia lui, în grădina mănăstirii, pe cerdacul arhodaricului, la usa altarului - ca să afle credintă, întărire, lumină si o brumă de sperantă - ceea ce ei asteaptă de la el si ceea ce el prea bine stie că in clipa aceea se poate întâmpla să nu aibă. Să le dea. Si, dându-le, se vor răsfrânge si asupră-I, se va milui si el din pomana făcută altuia.
"Dând lumina pe care nu o ai, o vei avea si tu".
Nu cumva prin cuvintele lui Michaux ni se lămureste mai în adâncime textul de la Matei 25 despre Înfricosta Judecată? Nu cumva cei buni au dat însetatului din apa de care si ei duceau lipsă; înfometatului din hrana pe care nu o aveau, celui gol haina după care si ei jinduiau?…
Secretul vietii călugăresti se arată a fi: Să îndrăznesti a da ceea ce vremelnic se întâmplă să-ti lipsească. Iată paradoxul crestin în toată plinătatea, splendoarea si virtutea lui. Dar iată si făgăduinta uluitoare: Dând ceea ce nu ai, dobândesti ce ai stiut să dai din golul fiintei tale. Darul suprafiresc se reflecta asupră-ti, se întoarce la tine ca un bumerang, ca o rază de lumină proiectată de oglindă. Si te înavuteste, te împlineste, te covârseste!
Desigur. Nici că se putea alminteri! Cum oare am putut gândi măcar o clipă - necum ani de zile - că Hristos doreste să dăm din ce avem: Prisosul, putinul, totul! Mare ispravă, destoinică scofală! Prea omenească, sărmană, jalnică treabă! Altceva ni se cere: Ceea ce nu-I de conceput si de crezut!
Să piară de la noi, călugării, orice spaima, nesiguranta, sfiala, teama de fătărnicie: Călugărul e menit a da altora credintă si lumină măcar de-I vor lipsi lui vreme mai scurtă ori mai lungă. Chiar de se află in criză de acedie. Chiar dacă s-a făcut vinovat de slăbirea avântului si statorniciei monahale.
Va putea oare? Va fi în stare a săvârsi minunea? Desigur, dat fiind că este din ceata celor despre care Hristos a spus că "ei nu sunt din lume, precum si Eu nu sunt din lume" (Ioan 17,16). Si iarăsi: "Dar nu numai pentru acestia Mă rog, ci si pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor" (Ioan 17,20). Iar la Faptele Apostolilor (20, 35) Pavel asijderea grăieste:"Trebuie să ajutati pe cei slabi si să vă aduceti aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua".
În adevar, dând peste fire, luăm har peste har. Cel slab, prin urmare, să rostească: Dă-mi, Doamne, când sunt descumpănit si gol, vointă si nerusinare ca să pot da din ceea ce nu am. Iar Tu fă ca darul acesta al meu - paradoxal, absurd si îndrăznet - să se întoarcă asupra-mi prin mila Ta care socoteste întelepciune oamenilor drept nebunie si adagiul: "Nemo dat quod non habet" - aramă sunătoare si chimval zăngănitor. Tu Care ceri numai imposibilul si făptuiesti numai ce mintea omenească nu poate să priceapă".