Maria-Stela Constantinescu-Matiţa

Fiecare ţară are propriul său patrimoniu ştiinţific şi cultural, o istorie diversă, uneori mai zbuciumată, alteori mai calmă, numeroase şi variate instituţii, multe şi diferite tradiţii şi obiceiuri acumulate de-a lungul timpului, un anume specific, un ceva personal şi aparte, care o scoate în evidenţă, o defineşte, o face neegalabilă şi incomparabilă, în felul său, cu alta.

Toate aceste comori ale unui popor, creaţie a spiritului uman trebuie în primul rând protejate de tot ceea ce le-ar putea deteriora, trebuie protejate de dispariţie spre a putea fi păstrate şi transmise mai departe generaţiilor următoare, făcute cunoscute lumii întregi, pentru ca fiecare naţiune să fie cunoscută şi apreciată la adevărata sa valoare, prin ceea ce a creat, prin ceea ce dovedeşte că este şi prin ce va lăsa moştenire istoriei, cu un curs schimbător, plin de suişuri şi coborâşuri.

Toate cele spuse mai sus s-ar traduce, simplu, printr-un singur cuvânt, numit - informaţie.
Practic, astăzi, fără informaţie nu se mai poate face nimic. Ea este aceea care a revoluţionat modul de gândire, a adus modificări majore în însăşi esenţa şi existenţa societăţii, a modificat şi structurat toate legăturile în societate şi în timp s-a transformat într-o veritabilă marfă, din ce în ce mai valoroasă.
Dar, pentru a salva, a prezerva şi a disemina informaţia, ea trebuie stocată şi conservată. Aceste informaţii adunate în diverse forme şi stocate pe diferite medii sau suporturi constituie în final patrimoniul mondial universal al umanităţii.

Societatea contemporană a devenit sensibilă la problemele perspectivelor istorice şi ale identităţii naţionale, pentru care patrimoniul cultural constituie factorul principal de recunoaştere.

Prin activitatea UNESCO problema ocrotirii patrimoniului cultural a luat o mare amploare în zilele noastre găsindu-şi astfel un loc bine conturat în toate ţările civilizate. Pretutindeni în lume se manifestă un sporit interes pentru valorile de patrimoniu, recunoscute nu numai ca jaloane de neînlocuit pentru istoria unui popor sau ca părţi ale tezaurului universal, ci şi ca trepte necesare şi obligatorii pentru pregătirea generaţiilor următoare.

Astăzi pretutindeni există o serie de ofertanţi de informaţii printre care se numără şi arhivele ca fiind unul dintre cei foarte importanţi. Conceptul de arhivă o putem trata în trei accepţiuni: fie ca o colecţie sau un grup mare de documente, indiferent de forma, suportul şi metoda de inscripţionare, create şi/sau deţinute de-a lungul timpului, o instituţie destinată administrării, utilizării şi protejării arhivelor, fie ca spaţiul sau clădirea în care se păstrează documentele.

Arhivele au un rol fundamental în societăţile democratice, accesul la ele, deci la istorie, liber şi neîngrădit, constituie de fapt semnul şi garanţia democraţiei. În societăţile cu adevărat democratice instituţia arhivelor funcţionează în baza principiului liberului acces la documente, libera cercetare, prelucrare şi interpretare a documentelor aflate în patrimoniul acestora.

Documentele, mai ales acelea care conţin informaţii ştiinţifice şi tehnice constituie principala sursă de informare documentară. Noţiunea de document, din punct de vedere arhivistic, are o accepţiune foarte largă. Documentele sunt de o mare diversitate atât sub aspectul informaţiei, cât şi sub aspectul suportului pe care ele se găsesc. Indiferent de aspect şi de suportul fizic, ocrotirea şi conservarea ştiinţifică a documentelor istorice constituie premise importante pentru păstrarea lor. Există o preocupare constantă, a oamenilor şi instituţiilor, pentru a asigura continuitatea existenţei şi integrităţii moştenirii culturale.

Fiecare naţiune îşi are propria istorie în domeniul arhivelor, caracteristici specifice în sistemul instituţional, modele particulare de administrare a acestora, propriul program de promovare şi de creştere a vizibilităţii lor în societate, politici în domeniul arhivelor care se aliniază politicilor internaţionale în domeniu.

Prin natura atribuţiilor sale ştiinţifice şi publice sediul principal al arhivelor naţionale se află în centrul capitalelor de reşedinţă. Spaţiile de depozitare constituie un aspect de cea mai mare importanţă pentru păstrarea, conservarea arhivelor şi pentru folosirea ştiinţifică a documentelor. În concluzie, sunt necesare clădiri speciale cu particularităţi tehnico-funcţionale şi de rezistenţă bine stabilite, cu funcţii complex automatizate.

Când vorbim de spaţii de arhive sau spaţiile unor arhive moderne, trebuie să ne gândim la o multitudine de aspecte vizate pentru satisfacerea tuturor cerinţelor tehnice şi logistice ca toate acestea să servească interesului final, şi anume cercetării. Spaţiile de depozitare au în vedere aspecte ca: perimetru, amplasare, tip de clădire - clădiri subterane sau supraterane, arhitectura lor, mediul ambiant, mod de aşezare a unităţilor de arhive în depozite, echipamente, mijloace de protecţie necesare pentru a asigura documentele de arhivă, dotare tehnologică, factori care duc la degradare, norme, metode şi tehnici de protecţie a arhivelor, păstrare, conservare şi restauare.

Peste tot în lume există un interes deosebit faţă de materialele şi documentele de arhivă. Acolo poţi să descoperi istoria ta proprie ca naţiune, părţi din istoria ta ca individ, istoria altor naţiuni şi popoare.

În fostele ţări comuniste, unde accesul la arhive era controlat şi limitat într-o perioadă, se constată o mare deschidere după căderea comunismului, o deplasare a accentului instituţiilor de arhivă de la misiunea de păstrare-conservare către aceea de a permite un acces larg şi deschis al publicului. Tot în aceste ţări, dar nu numai, se observă un interes sporit faţă de cercetarea istorică.

În această societate informaţională în care au luat un avânt deosebit şi s-au produs schimbări uriaşe la nivelul tehnologiei informaţiei şi comunicării se pune problema mai ales a accesului online la documentele de arhivă, un fenomen frapant dar care nu este singular. Standardizarea, conceperea unor tipuri de documente, de suporturi, descrierea fondurilor şi colecţiilor după anumiţi algoritmi şi standarde - sunt tot atâtea provocări noi pentru toţi cei care oferă informaţii ce sprijină şi susţin cercetarea, dar nu numai.

Cercetătorul sau simplul utilizator, în zilele de azi, doreşte să aibă acces la informaţie cât mai rapid şi uşor, să aibă la îndemână oferte cât mai variate şi posibilităţi multiple de a regăsi şi accesa informaţia.
O arhivă modernă trebuie ofere şi să susţină standardele înalte impuse de modificările profunde, trebuie să fie în slujba oamenilor, în slujba adevărului, istoriei şi cercetării.

În contextul abordărilor actuale, arhivele care sunt unul dintre cei mai competenţi furnizori de informaţie, trebuie să vină cu noi idei şi soluţii de reconfigurare şi diversificare a produselor şi serviciilor destinate utilizatorilor, pentru a ţine pasul cu dezvoltările în domeniile tehnologiei şi comunicării, pentru a-şi legitima existenţa, pentru a-şi crea o imagine cât mai favorabilă în societate, pentru a fi adevăraţi competitori pe piaţa de informaţii şi pentru a putea face faţă provocărilor crescânde.

În acest scop arhivele trebuie să introducă produse şi servicii noi, mă refer aici în mod special la microfilmarea documentelor prin facsimilare şi digitizare.
Digitizarea colecţiilor de documente şi constituirea bibliotecilor digitale a devenit o preocupare a bibliotecilor, muzeelor, arhivelor, fundaţiilor, instituţiilor şi a unor mari firme internaţionale, asta în condiţiile necesităţii de păstrare, de valorificare a patrimoniului propriu şi comunicării online a informaţiilor.

Avantajele digitizării sunt: diseminarea patrimoniului cultural mondial şi oferirea posibilităţii generaţiilor următoare să admire aceste moşteniri; prezervarea moştenirii patrimoniului cultural prin noile mijloace ale tehnologiei informării şi comunicării; prezervarea documentului original, repunând astfel în circulaţie documente altfel dificil ori chiar imposibil de consultat, datorită vechimii sau unicităţii lor; posibilitatea accesării şi consultării acestor materiale rapid, simultan, de la distanţă, la orice oră din zi, deci un acces al publicului lărgit considerabil; crearea unor baze de date ce reprezintă noduri de comunicaţie şi de informare culturală; producerea unor imagini care pot fi apoi reproduse ori de câte ori este nevoie fără pierderea calităţii şi nu neapărat în ultimul rând faptul că imaginile digitizate nu suferă şi nu se deteriorează în urma utilizării lor.

Cele mai importante obiective ale procesului de digitizare sunt:

• îmbunătăţirea păstrării şi conservării documentelor originale (o metodă de salvare a documentelor rare, preţioase, fragile, voluminoase)
• îmbunătăţirea posibilităţilor de acces cu impact asupra creşterii numărului de utilizatori şi a categoriilor acestora
• îmbunătăţirea calităţii procesului de consultare
• favorizarea valorificării documentelor în sensul punerii în valoare a unor colecţii, fonduri prestigioase de documente rare, uneori nepublicate prin transferul pe diverse suporturi digitale ce pot fi puse la dispoziţia utilizatorilor
• modalitatea cea mai puternică de distribuţie pe scară largă a informaţiei
• promovarea valorilor naţionale
• contribuţie la fondul internaţional digital ¹

Nu este suficient doar să ai documente digitale. Acestea trebuie să fie accesibile prin cataloage online, de unde să se facă trimitere, prin link-uri, la full-text-ul documentelor şi la imagini, prin intermediul Internetului.

Toate arhivele moderne trebuie să ofere cercetării asemenea produse şi serviciile create de pe urma lor. Acesta este doar un aspect vizat de arhivele secolului al XXI-lea. Din păcate există încă astăzi arhive care nici măcar nu au avut acces la Internet până nu demult. Este şi cazul Arhivelor Naţionale din România, căreia din păcate şi din nefericire nu i s-a acordat de-a lungul timpului atenţia şi importanţa cuvenită. Este ca şi cum nu acordăm atenţie istoriei, patrimoniului cultural şi ştiinţific, tradiţiilor, spiritualităţii, civilizaţiei şi sufletului naţional. În aceste situaţii se impune realizarea unor demersuri concrete, care încetul cu încetul să scoată din negura timpului şi din întuneric aceste instituţii care de fapt sunt în slujba oamenilor şi a societăţii în general.

De asemenea, arhivele trebuie să-şi coreleze acţiunile cu cerinţele internaţionale în domeniu, să coopereze cu instituţii similare, să participe la proiecte şi programe specifice, să conlucreze şi să colaboreze.

Numai realizând cât mai multe asemenea obiective şi ţinând pasul cu timpul, cercetarea în arhive se va dovedi una dintre cele mai valoroase şi viabile, care va scoate din "ascunzişuri" materiale inedite, care nu au văzut încă lumina zilei. Documentele electronice obţinute prin digitizare vor aduce mari beneficii umanităţii şi memoriei culturale, iar printr-o astfel de prezervare a documentelor avem şi vom avea certitudinea protecţiei şi conservării celor originale, diseminării largi a informaţiei, punerii în valoare a diferitelor culturi, păstrarea memoriei culturii naţionale într-un conglomerat de culturi internaţionale, păstrării memoriei umanităţii şi circuitului larg al valorilor şi ideilor mondiale. Astfel, arhivele vor avea în societate locul pe care îl merită.