Bartha Júlia

Punctul de plecare al istoriei lui Don Quijote este dorinţa autorului de a "trezi oroarea cititorilor pentru istoriile închipuite şi pline de insanităţi din cărţile cavalereşti".

Don Quijote este iniţial un erou ridicol, deci negativ, dar prin forţa creaţiei şi nu mai puţin prin sensuri adiacente, date de autor, el devine în mare măsură un erou pozitiv, luând în exegeză proporţii uriaşe şi atingând, după unii, culmile sfinţeniei. Cervantes ne spune că eroul său ar fi locuit într-o mică localitate din La Mancha al cărei nume nu şi-l aminteşte. Pentru intrarea în scenă a eroului său, autorul pregăteşte o scenă goală, lipsită de culoare locală, tocmai pentru ca acesta s-o poată popula în voie cu fantasmele sale.

Capitolul VI, partea I din Don Quijote a lui Cervantes, descrie biblioteca personală a lui Don Quijote, care este epurată de prietenii săi, preotul (Pero Perez) şi bărbierul. Cei doi o fac spre binele prietenului lor, pentru a-l ajuta să redevină la normalitate. Departe de a fi nişte obscurantişti mărginiţi, ei sunt cititori avizaţi.

Scena se petrece imediat după prima păţanie neplăcută a cavalerului. Buşit zdravăn, Don Quijote este adus înapoi acasă de un plugar şi adoarme, în timp ce vechii prieteni, îmboldiţi de nepoata şi chelăreasa lui, pregătesc distrugerea volumelor cavalereşti. Ele sunt atât de pornite pe volumele lui Don Quijote, că doresc să azvârle pe toate într-un morman şi să le dea foc. Cei doi iau cărţile din bibliotecă, una după alta, iar licenţiatul, care le-a citit pe toate, dar mai bine decât a făcut-o Don Quijote, le analizează pe scurt, înainte de a le decide soarta. Sunt de acord să condamne unele, de fapt pe cele mai multe dintre cărţile lui Don Quijote.

Sunt condamnate douăzeci şi ceva de titluri din cele cca. trei sute de volume ale bibliotecii lui Don Quijote. De la incinerare este salvat Amadis de Gaula, prima carte cavalerească tipărită în Spania în 1508, pentru că este mai bună decât celelalte cărţi. Don Quijote cunoaşte această carte aproape pe de rost. Mai sunt salvate de la incinerare următoarele titluri: Oglinda cavalerismului, Palmerin de Anglia, Tirante el Blanco etc.

Amadis de Grecia, Don Olivante de Laura, Cavalerul Platir, Cavalerul crucii, Palmerin de Oliva, Palmerin de Ingalaterra sunt câteva titluri din aproximativ douăzeci si cinci cărţi puse pe jar.

Cine au fost cititorii romanţurilor cavalereşti?

Opinia lui Cervantes este: romanţurile cavalereşti aparţin categoriei literaturii populare, dacă nu în sensul istoric, atunci în cel structural. Chiar dacă nu le puteau citi decât membrii unui mic grup elitist, într-o ţară în care mai bine de 3 sferturi din populaţie adultă era analfabetă, romanele cavalereşti au în comun cu literatura de masă de astăzi (westernuri, fantezie, eroică, science fiction) mult mai multe trăsături decât cu operele literaturii înalte.

Nu trebuie să uităm că romanele cavalereşti din Spania secolului al XVI-lea îşi câştigaseră popularitate în contextul unei culturi cu trăsături aristocratic-catolice extrem de puternice, o cultură care rămăseseră virtual imună la ideile Reformei, urmând să devină chiar, cu stilul său baroc un model de Contrareformă.

Naraţiunea însăşi este proiectată pe un fundal religios: cucernicii cavaleri creştini se mişcă într-un timp-măsurat în termeni monastici. Se cunoaşte că în Spania, în secolul al XVI-lea, există în anumite cercuri cu orientare religioasă, moda de a citi literatură cavalerească laică "a la divino".

Se ştie că multe figuri religioase spaniole, mari sfinţi precum Loyola sau Tereza de Avila au citit literatură cavalerească. Autobiografia sfintei Tereza ne furnizează informaţii preţioase despre modalităţile şi contextele în care se puteau citi romanţurile cavalereşti. Biografia de cititor a Terezei, aşa cum este ea documentată în Libro de su vida (1560) este foarte interesantă pentru cel ce studiază istoria cititului. În copilărie Tereza citea despre vieţile sfinţilor şi dorea să imite pe aceştia: la 7 ani, plănuia să fugă de acasă cu fratele lui în ţara maurilor, unde visa să fie ucisă prin decapitare.

Episodul ilustrează un caz cea ce putea numi don-quijotism infantil, adică de lectură naivă, simbolic greşită. După nereuşita fugii de acasă, fantezia Terezei despre sacrificiul religios de sine a fost satisfăcută prin joacă. S-au prefăcut că au devenit schimnici, călugăriţe în mănăstire. Tereza a deprins de la mama ei obiceiul de a citi cărţi cavalereşti. Remarcabil este că lectura, ca activitate mentală specifică având de a face cu imagini, a rămas un lucru important pe toată durata vieţii Terezei.

Romanele cavalereşti fiind epuizate, se ajunge acum la raftul care conţine cărţi de poezie şi romane pastorale. Acestea nu trebuie arse, spune preotul, căci poezia nu e cavalerie, ea nu face nimănui nici un rău, doar instruieşte şi delectează. În biblioteca lui Don Quijote se găseau următoarele volume de poezii: Diana lui Jorje de Montemayor, Segunda del Salamantino, Araucana a lui don Alonso de Ercilla, Austrada a lui Juan Rufo, jurat din Cordoba şi El Monserrate a lui Cristobal de Virués, poet valencian etc.

Don Quijote este un tipic cititor intensiv de cărţi. Într-o altă formulare, el aplică obiceiuri de lectură intensivă, pătimaşă şi extrem de serioasă unor texte ficţionale, nereligioase, menite să amuze şi să ofere o evadare.

Problema sa particulară provine din imposibilitatea de a menţine separate două predispoziţii mentale distincte: una care reacţionează la informaţia ficţională şi alta care procesează aspectele practice ale vieţii cotidiene. La el determinarea momentului istoric este defectuoasă, în asta constând, în câmpul teoretic, nebunia sa.

Ce este, în definitiv, Don Quijote?

Don Quijote este cititorul în chip de erou, al cărui aventuri extraordinare nu sunt altceva decât aventuri ale citirii, al recitirii, citirii eronate şi recitirii eronate; un suflet mare, cheltuindu-se într-o direcţie himerică, pentru că nu este capabil, apăsat de prestigiul cărţilor, să facă analiza justă a prezentului.