Mrd. Nicolina Buzle

Umberto Eco, Memoria vegetală şi alte scrieri de bibliofilie, Bucureşti, Editura RAO, 2008

Autor de romane, eseuri, tratate academice şi cărţi pentru copii, filosof, estetician, semiotician, lingvist, profesor universitar, iată o mulţime de atribute asociate lui Umberto Eco, unul din personajele culturale care au marcat gândirea secolului XX.

Datorită operei sale ştiinţifice, Eco este socotit unul dintre cei mai de seamă gânditori contemporani, iar eseurile sale, scrise cu umor şi ironie, sunt adevărate modele ale genului. A primit nenumărate premii şi distincţii culturale, inclusiv Legiunea de Onoare, în anul 1993. Este laureat al Premiului Prinţul de Asturia şi Doctor Honoris Causa a peste 50 de universităţi din toată lumea.

În anul 2008, Editura RAO a publicat o nouă antologie de eseuri aparţinând lui Umberto Eco, Memoria vegetală şi alte scrieri de bibliofilie, care cuprinde conferinţe, prefeţe la cărţi apărute în tiraje confidenţiale, articole şi cîteva pagini cuceritoare prin imaginaţie şi umor. În eseul care dă titlul volumului, eruditul şi pasionatul bibliofil, vorbeşte despre cărţi şi lectură, reluând idei cunoscute din alte texte ale sale, adresându-se în special tinerilor care nu prea citesc sau citesc doar o carte pe an, celor "care poate încă nici nu ştiu că sunt potenţiali iubitori de carte". Eco face elogiul memoriei selective distingând patru ipostaze, determinate istoric: memoria bătrânilor, care îşi împărtăşeau experienţele înaintaşilor şi reprezentau memoria organică la nivelul ei cel mai evoluat, memoria minerală apărută odată cu primele semne înscrise pe tăbliţe de argilă sau pe pietre, memoria vegetală reprezentată de papirus şi hârtie şi, în final, cea a calculatoarelor ce domină lumea contemporană, prin intermediul căreia revenim, într-un fel, la memoria minerală (materia primă fiind, în ambele cazuri, siliciul). Memoria vegetală serveşte şi drept catalizator, stimulează, prin intermediul cărţilor, memoria noastră personală. Astfel, cartea a permis personalizarea scrierii, reprezentând o fâşie de memorie, uneori colectivă, dar aleasă dintr-o perspectivă personală.

Pe parcursul a patru vaste capitole, autorul ne conduce într-o călătorie ghidată cu înţelepciune în lumea bibliofiliei, a bucuriei lecturii, în universul cărţilor rare şi al iubitorilor de biblioteci. Învăţăm cum se constituie o bibliotecă şi cum să alegem cărţile pe care le citim şi pe care, apoi, le păstrăm. "Trebuie să ne raportăm cu dragoste la cărţile din viaţa noastră" ,  ne spune Eco, colecţionarul îndrăgostit de cărţi. "Dacă reuşim, înseamnă că acelea sunt cărţi care se pretau unui studiu amplu, în aşa măsură încât, de fiecare dată când le recitim, ne dezvăluie lucruri noi. Este vorba despre dragoste, întrucât tocmai în stadiul îndrăgostirii îndrăgostiţii descoperă cu bucurie că de fiecare dată este precum prima oară".

Din când în când, cineva spune că azi nu se mai citeşte, sau se citeşte mai puţin, dar niciodată nu s-a publicat mai mult ca în zilele noastre, există nenumărate librării "pline de tineri care cumpără, răsfoiesc, privesc, se informează". Abundenţa de cărţi de pe piaţă ne pune în faţă problema alegerii, iar selecţia se învaţă, necesită o educaţie specifică. Bibliofilii adaugă la toate acestea şi cultul cărţii ca obiect fizic. Există, bineînţeles, şi duşmani ai cărţii: hârtia acidă folosită începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, regimurile totalitare care distrug cărţile, precum şi cei care le ascund şi le ţin numai pentru ei.

Reflectând asupra bibliofiliei aflăm că bibliofilul "nu ştie niciodată cui să arate cărţile sale", pentru aceştia pasiunea pentru cartea-obiect este însoţită de interesul pentru povestea ei (mai ales când cărţile sînt adnotate sau au pagini lipsă ori alte defecte ce îndeamnă la reverie). Bibliomanul, în schimb, e un egoist ce păstrează cartea doar pentru voluptăţile lui solitare, sau are obiceiul de a fura cărţi, de a decupa ilustraţii preţioase pe care le înrămează şi le agaţă, mândru, pe perete. Există şi trei forme de biblioclastie: teama de conţinutul sau de mesajul cărţii, biblioclastia din neglijenţă, care se produce uneori în bibliotecile lipsite de mijloace de conservare şi cea din interes.

Cartea este populată cu personaje extraordinare: Athanasius Kircher, scriitor din secolul al XVII-lea, "un Arcimboldo al istoriei ştiinţelor", un titan al enciclopedismului; Abatele Migne, un geniu al organizării editoriale şi al finanţelor, care a scris sute de volume de Patrologie Greacă şi Latină, plus alte câteva sute de cărţi pe diferite subiecte, predominând cele teologice; Des Esseintes, care s-a izolat într-un univers artificial din care natura fusese izgonită şi în care "triumfa arta de dragul artei"; Saint-Hyacinthe (sec. XVIII), care construia aparate critice, titluri şi note hipertrofiate. Întâlnim descrieri de cataloage, observaţii despre culorile simple, uniforme şi ţipătoare ce fascinau Evul Mediu, aflăm despre perspectivele de lectură pe care ni le pot oferi magnificele miniaturi din "Les très riches heures" ale ducelui de Berry, document esenţial pentru înţelegerea existenţei materiale, a obiceiurilor, societăţii şi plăcerilor epocii Renaşterii.

Un capitol deosebit, cu genii neînţelese, nebuni, grafomani, autori din "cea de-a patra dimensiune", intitulat "Nebuni într-ale literaturii (şi într-ale ştiinţei)" ne arată ce curiozităţi poţi descoperi dacă citeşti cataloagele. Un bibliofil adevărat se interesează şi de astfel de lucruri, care îi rezervă nenumărate şi minunate surprize. Astfel, un autor numit Andrieu a scris în 1869 o carte despre scobitoare şi incovenientele sale, Ecochoard a studiat tehnicile tragerii în ţeapă, iar Foumel a scris despre funcţia corecţiei fizice, oferind o listă de scriitori sau artişti celebri care au fost bătuţi.

Chesnier-Duchene (1843) a inventat un sistem sofisticat pentru a transpune franceza în hieroglife noi, încît să fie accesibilă tuturor popoarelor, iar Chassaignon a elaborat în 1779 o enciclopedie în 4 volume în care trece de la una la alta, într-un vârtej ameţitor. În 1626 a apărut o cărticică despre Ordinul încornoraţilor Reformaţi. Attardi, în 1875, a tipărit o carte despre posibilitatea abolirii morţii, iar Henrion, în 1718, a ţinut o comunicare despre statura lui Adam. Un anume Wronski a redactat mii de scrisori către ţar şi către alţi şefi de state, propunînd o Reformă Totală a Cunoaşterii Omeneşti şi a Mecanicii Cereşti, pentru a combate Neliniştitoarea Dezordine Revoluţionară şi societăţile secrete. Madrolle s-a ocupat de teologia căilor ferate. Hans Hörbiger a emis în 1925 teoria gheţii eterne, foarte apreciată în mediile naziste. Se pare că teoria l-a încurajat pe Hitler să atace Rusia, convins că trupele sale vor înfrunta cu succes frigul. O veche teorie, cea a pământului gol pe dinăuntru ( elaborată în 1692 de Edmund Halley), a fost reluată în secolul al XIX-lea de către J. Cleves Symmes şi Cyrus Reed Teed. Tot naziştii au luat-o în serios şi se spune că aşa s-ar explica de ce traiectoriile unor rachete V1 au fost calculate greşit. Carlo Cetti a rescris celebrul roman "Logodnicii"  al lui Manzoni, reducându-i cu o treime numărul de silabe; a ieşit o carte de numai 196 de pagini. Giulio Ser-Giaconi i-a scris abundent Papei Pius al XII-lea şi lui Einstein, combătând metafizica de tip creştin şi teoria relativităţii. Romano Pizzigoni a scris tuturor, lui Bush (tatăl), deputaţilor, lui Saddam Hussein, Institutului Pasteur, Fundaţiei Nobel, lui Berlusconi, regelui Arabiei Saudite etc. pentru a-şi oferi serviciile şi a da sfaturi sau soluţii salvatoare. Augusto Blotto, un funcţionar cumsecade, a scos nenumărate volume de poezie tipărite luxos, niciodată distribuite în librării şi pe care le trimitea criticilor şi ziarelor.

Ultimul capitol al cărţii, "Heterotopii şi falsificări", cuprinde câteva fantezii, printre care "Ciuma zdrenţei"- boală ce afectează lumea colecţionarilor din anul 2080, "Monologul interior al unui e-book" care îşi doreşte să fie o carte de hârtie şi o parodie a discuţiilor aprinse pe tema dacă Shakespeare era de fapt Bacon şi viceversa.

La fel de fascinantă ca şi autorul ei, această antologie de eseuri este o adevărată "memorie vegetală", un mic şi totodată un vast univers despre cărţi spectaculare şi plăcerea lecturii.

Pentru toţi cei care doresc câteva ore de plăcută evadare în lumea cărţilor, Memoria vegetală este, cu siguranţă, o alegere potrivită. Pe mine m-a trimis cu mare curiozitate la alte lecturi, precum Funes cel ce nu uită a lui Borges, m-a făcut să visez la cărţi vechi cu file netăiate şi să-mi doresc să mă caţăr "pe scăriţe şubrede pentru a vedea ce ţine anticarul pe raftul cel mai de sus, de pe care n-a fost şters praful de ani buni"... poate mai este acolo un exemplar perfect din Hypnerotomachia Poliphili.